"Liniște-adâncă mă-nconjoară
Învăluimdu-mi inima,
Dispari odată suferință!
Pace cerească mă cuprindă"

(Fritz Hörstemeier, Seară)



Andreea dormise greu așa cum se întâmplă atunci când chinurile morale se adaogă oboselii fizice. A doua zi merse pe jos la școală pentru a avea timp să mediteze la ce avea de făcut.

Ajunse la școală exact în pauză, iar acest lucru o mai învioră puțin. O căută din priviri pe Angelica. O văzu într-un grup de fete. Se îndreptă țintă la ea cu pași repezi. Angelica era toată numai zâmbet așa cum cocheta cu colegele ei. Părul ei ce-i cădea ca o draperie pe spte, negru precum smoala, ochii-i la fel de negrii ca și mura, gene lungi și sprâncene frumos îngrijite părea ca o zeiță a mitologiei grecești.

Andreea o prinse pe Angelica de braț și o trse într-o parte

- Hei, Andreea, ce faci?! ripostă ea. Unde ai fost la prima oră?

- Lasă asta. Ai vorbit cu Mihai azi?

- Nu, dar ce-i cu tine?

- Oh, perfect! răsuflă ea ușurată. Îți explic eu mai târziu.

- Dar ce-i așa important cu Mihai ăsta? Ah, uitasem că este Făt-Frumos al tău, o luă aceasta peste picior râzând cochet.

Angelica era singura prietenă în care Andreea avea cea mai mare încredere, cu toate că aceasta era chiar mai bogată decât Mihai, știa că o înțelege și că niciodată nu va încerca să-și bată joc de ea.

- Lasă prostiile, Ange. Eu vorbesc serios și tu... Bine că nu ai vorbit cu el. Dacă te va întreba ceva de mine, să nu-i spui cât de rău o duc material. Te rog!

- Dar ce s-a întâmplat?

Ochii iscoditori ai lui Angelica o priveau întrebător.

Clopoțelul sună.

Andreea privi spre clădirea sumbră a școlii căutându-l parcă din priviri. Se întoarswe din nou spre Angelica.

- Îți voi povesti în pauză. Acum trebuie să intrăm în clasă, spuse Andreea zâmbind misterios și apucând-o de braț pe prietena ei.

Rezolvase cea mai chinuitoare poveste din viața ei. Era fericită acum. Nimic nu mai conta și, atât timp cât Mihai va sta departe de casa ei și de această tristă realitate a sărăciei ei, Andreei i se părea că totul are să fie perfect.

Zâmbi ușor așezându-se pe scaun și așteptând în liniște și cufgundată în fericirea ei vewnirea profesorului.