Telefonul sună, iar un bărbat între două vârste, cu privirea întunecată, îl ridică și răspunse scurt:

- Da!

În același timp, cicatricea de sub ochiul drept, pe care probabil o obținuse în vreo încăierare, i se mișcă ușor.

- Domnul Bratu? se auzi o voce de femeie în receptor.

- Da, eu sunt!

- Domnule Bratu, sunt Silvia Dumitrache. Azi pasărea își ia zborul.

- Da!? E minunat! Îți mulțumesc, Silvia!

Bărbatul închise radiind de bucurie. I se oferea ocazia de a termina ceea ce începuse cu optsprezece ani în urmă, când încă își mai pierdea vremea prin baruri, ziua, iar noaptea tâlhărind câte un bețiv întârziat. Venise acel om cu o ofertă, pe care, înpins de lipsuri, o acceptase fără a se gândi prea mult și acest lucru îi schimbase complet viața.

Era vândut pe viață acelui om pentru tot ce avea, dar cu toate acestea, nu-ăi putu termina treaba.

Ridică receptorul telefonului și formă un număr.

- Alo, Radu!?

- Da!

- Sunt Adi Bratu. Þi-am vorbit cândva de o persoană. Ști despre cine vorbesc, nu?

- Da.

- Ei bine, mai ai poza ei?

- Da, sigur.

- O.K. Fă-ți treaba, dar să nu te atingi de ea. Ai înțeles!?

- Da, domnule!.

- Bine. Mă bazez pe tine!

Adrian Bratu puse la loc receptorul apoi își puse picioarele pe birou radiind de bucurie. Totul decursese perfect. Urma să-ți termine treaba, ca mai apoi să stea liniștit toată viața.