Soarele ardea deja sus pe cer pârjolind spațiile verzi ale orașului și topind asfaltul de pe străzi. Ziua de 2 Iulie începu normal în Centrul de Plasament din Oradea. Copiii își începură ziua urmând programul obișnuit al instituției cu excepția unei tinere care în acea tzi era nevoită să plece.

Brândușa Vodă locuise în astfel de centre de când se știa și ar fi trebuit să fie fericită că avusese acest noroc și nu nimerise pe stradă unde copiii erau nevoiți să cerșească sau să fure pentru a supravițui, dar nu era. În acea zi trebuia să iasă în stradă fără să aibă nici un sprijin din partea nimănui.

"Oare ce se va întâmpla cu mine? Unde mă voi duce? Nu am și nu cunosc pe nimeni." Aceste gânduri îi tulburau mintea în tim ce-și strângea cele câteva lucruri primite de la instituție. Toate colegele ei de cameră ieșseră pe terenl de sport pentru exercițiile de înviorare, dar ea refuză să iasă. Vruse ca înainte de plecare să rămână câteva minute singură și să-și pună gândurile în ordine.

Nu ii era ușor să părăsească toate amintirile acumulate în anii în care locuie acolo; prietenele ei pe care le iubea ca pe niște surori, dar mai ales era neferită pentru că urma să se edspartă de Delia, ceea care îi era mai mult decât o simplă prietenă.

"Aici am petrecut și bune și rele. Aici mi-am făcut pentru prima dată prieteni și tot aici am înțeles că nu sunt decât un copil orfan. Nu știu de unde vin și unde mă duc. Nu știu nici măcar cine sunt cu adevărat." Aceste gânduri o tulbură profund.

Își întoarse privirea spre fereastră și o căută din priviri pe Delia, dar nu o văzu. Izbugni în lacrimi.

În această unică zi din viața unui om când trece pragul adolescenței și se bucură că a ieșit de sub aripa părintească, Brândușa Vodă se simți singură și părăsită, dorindu-și ma mult ca niciodată să-și aibă părinții aproape.

Urma să părăsească un loc pe care totuși îl iubise în ciuda tuturor nedreptăților pe care i le făcus personalul. Părăsea o familie la care ținea din toată inima pentrucă era singura ei familie, iar acum era alungată.

- Brândușa?

Prietena ei cea mai bună ce era cu aproape un an mai mică ca ea intrase pe nesimțite în cameră. O privise câteva clipe, apoi îi dădu lacrimile în fața acelei imagini triste.
O iubea pe Brândușa ca pe o soră și dorise să nu se despartă niciodată. Știuse însă de când s-au întâlnit că acest lucru era aproape imposibil, dar evitaseră de-a lungul anilor să se gândească la această ZI.

- Brândușa, dragă, de ce plângi? o întrebă Delia știind foarte bine că îântrebarea nu-și avea nici un rost.

Brândușa se întoarse și o îmbrățișă pe Delia începând să plângă în hohote.

- De ce viața este atât de nemiloasă, Delia?

Lacrimile celor două fete se amestecară, iar hohotele de plâns se loveau straniu de pereții albi ai camerei reci.

Delia își reveni prima și se despinse din îmbrățișarea Prietenei sale, apoi o privi în ochii plini de lacrimi ai acesteia și spuse pe un ton foarte serios:

- Brândușa, dragă, te rog să nu mai plângi! Oricum, nu ajută la nimic. Asta-i viața! Trebuie să ne obișnuim cu gândul că viața, deși are multe de oferit, nu este tot timpul roz.

.
- Știu, Delia, știu, dar ce pot să fac singură pe străzi. Mi-e frică să nu ajung ca acei copii ai străzii ce fură sau cerșesc pentru a supraviețui.

- Nu Brândușa! Tu nu vei ajunge ca ei. Ești prea deșteaptă ca să faci asa. În plus, Ioana mi-a dat niște bani să ți-i dau ca să ai pentru început.

Delia scoase din buzunar câteva bacnote și i le dete.

- I-ai!

Brândușa luă banii, apoi cele două fete se îmrățișară. Rămaseră îmbrățișate până când Delia se desprinse brusc și ieși din cameră fără a mai privi în urmă.

Ajunsă pe hol, aceasta se rezemă de perete plângând încetișor. Jumătate din inima ei o lăsase în camera din care tocmai ieșise. O parte din ființa ei se rupse odată cu desprinderea din brațele lui Brândușa.