poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1970 .



Rândunicile
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gabii ]

2009-12-06  |     | 








Mă jucam cu Soarele care se-mbujorase la gândul că poate, poate la apus va reuși, aruncând o privire peste umărul Pământului, să zărească măcar lumina ce-o arunca, înaite de-a răsări, iubita lui, Luna. Mă jucam obligându-l să deseneze umbre de frunze, de flori, de mânuțe neastâmpărate, de fluturi îmbrăcați în polenul curcubeului, de libelule cu aripi de rouă, de cornițe mari și mici de melc ostenit de-atâta cale până-n vârful tulpiniței de regina nopții. De-odată am auzit șoapte pe terasa de la casa bunicii. Cum eram curioasă din fire, pe de o parte, și dornică să mă fac nevăzută ca „Omul invizibil” de care-mi povestise bunica și pe care-l „văzusem” în cartea cu prea multe semne de neînțeles pentru mine, m-am apropiat fără zgomot de pălimar și m-am ascuns între două tufe mai înalte decât mine, una de iasomie și cealaltă de izmă. Combinația de mirosuri era îmbătătoare, iar combinațiile de verde închis, verde deschis, alb și galben mă amețeau. Eram ca vrăjită când mi-am băgat năsucul într-o floare albă. M-a trezit o gâdilătură ușoară pe vârful nasului. Mi-am îndepărtat repede fața de lângă flori și numai așa am putut scăpa de o mare neplăcere! De fapt cred că ar fi fost mai multe: pe de o parte dacă albinuța, că despre ea era vorba, m-ar fi înțepat atunci ar fi murit (așa-mi spusese mie Mimicuța) și nu mi se părea corect ca atunci când te aperi să și mori, apoi ar fi trebuit să-mi frec nasul cu sare ca să scot acul, iar nasul meu se cojea de bronzat ce era (așa mi se întâmpla întotdeauna, nasul mi se bronza primul pentru că el era cel mai aproape de soare!), apoi cu siguranță mi s-ar fi umflat ca un „gogoșar” și nu mai puteam ieși din curte nici la plajă, nici la tanti Lenuța, sau la tanti Florica, sau pe la vreo fină după cine știe ce, și câte și mai câte... Oooooooooof, ce bine c-am scăpat!!!
- De nu le-ar mai ajuta Dumnezău! o aud pe Maria ridicând supărată glasul.
Am devenit dintr-o dată atentă. Lângă Bunica nu îndrăznea NIMENI să ridice tonul!
- Nu vorbi așa Maria! o certă Bunica cu duioșie în glas. N-am făcut cu voie niciodată rău nimănui. Așa că Dumnezeu va avea grijă, ca întotdeauna, de mine și de toți ai mei, de fapt de noi toți, păcătoșii.
- Da Coană Elena, da’ cred că Dumnezău nu prea vede bine de munții ăștia din jur că prea mult ne-a pus familia la încercare. Doi din nepoții dumneavoastră sunt acolo unde sunt, n-ar mai putrezi tot neamul ălora care i-au trimis bieți nevinovați la... și-și acoperi gura cu colțurile basmalei întotdeauna roșie cu flori. Știa că este un cuvânt interzis în casa noastră. Și-apoi, de ce nu le faceți nimic ăstora care nu se potolesc, ardele-ar focul ficații că inimi nu au, să le ardă cu tăciunii cu care fac toate câte le fac! De ce nu le-ntoarceți ce v-au făcut? să piardă și ei averea, dac-or avea, să nu poată închide ochii de câte lacrimi ar vârsa pentru toate necazurile copiilor și nepoților!
- Maria, o dojeni Bunica. Noi nu putem pierde niciodată averea pe care o avem, avere adunată de generații, de sute și sute de ani. Noi o transmitem urmașilor noștri și ei o vor transmite mai departe. NOI, nici săraci nu vom fi făra avere iar morți de vom fi vom trăi prin cei ce ne urmează!
Vibrațiile din vocea bunicei mele m-au făcut să mi se zbârlească pielea ca atunci când soarele dogoritor se ascunde într-o secundă după munte și se răcește brusc, sau când ploaia caldă de vară care mă udă până la piele se transformă la fel de brusc în bice de gheață... De fapt cred că era mult mai mult: am simțit un ac mare și subțire de gheață ajungându-mi până-n inimioara care-a-nceput să bată, fără să înțeleg de ce, foarte, foarte repede, așa de repede încât am simțit nevoia să o imit pe mama care atunci când venea poștașul își apăsa pieptul în dreptul inimii de parcă ar fi vrut să-i potolească bătăile.
- Știu ce spuneți și chiar dacă sunt fără carte, de tânără am crescut pe lângă dumneavoastră și v-am slujit cu dragoste și știu cât de norocoasă sunt că m-ați făcut să mă simt ca din familie...
- Maria! Să nu mai spui niciodată așa ceva. Tu FACI PARTE din familia noastră!!! Ești sora pe care n-am avut-o niciodată! îi spuse Bunica în timp ce o strângea la piept.
- Să nu mai spuneți niciodată așa ceva! repetă șoptit Maria cu lacrimi în ochi. Eu nu sunt decât o țigancă și aduceți-vă aminte cum tremuram în nopțile când veneau oamenii ăia în negru și băteau în poartă și strigau ore în șir, pentru că pe stâlp era și numele domului Mitică cu cruce neagră în dreptul lui!
- Da Mario, dar niciodată nu au îndrăznit să intre! Uită-te la mine ca să-ți pot șterge lacrimile... și Bunica mai mult o mângâie pe fețișoara ovală și arămie cu batista albă, brodată. Ce ochi frumoși ai draga mea! Cei mai frumoși ochi! Sunt negri și se reflectă în ei cerul albastru de după furtună. Nici tu n-ai avut noroc Marie, și tu ai suferit mult, dar tot frumoasă ai rămas! Tot sufletul tău bun se oglindește în ochii ca murele din dulceața aceasta... și arătă spre tava cu două farfurioare din cristal, farfurioare care se sprijineau pe trei piciorușe oblice, cu două pahare de apă din același cristal strălucitor, pahare aburite de apa de izvor cu care erau umplute și cu o chisea de dulceață dintr-un porțelan alb cu flori albastre de „nu ma uita”, chisea pe care era scris cu litere frumos conturate pe o etichetă la fel de albă: „Dulceață de mure, 1961”.
- Eu m-am tot gândit de ce nu intrau?! Cred că n-au îndrăznit pentru că și ei știau că sunteți ca o sfântă! reveni Maria încăpățânată la subiectul pe care-l deschisese. De ce nu o învățați pe fata noastră tot ce trebuie ca să se poată apăra și de nenorocitele astea pe care le tot iertați, da’ eu să știți că nu le iert!!! Cui ați făcut rău pe lumea asta ca să se țină de vrăji?Ș-apoi eu tot cred că trebuie să știe fata mai multe, chiar dacă e mică, doar ea este cea care trebuie să ducă mai departe...
N-am mai auzit ce-a vrut să spună Maria pentru că Bunica i-a astupat mâna cu gura. Am văzut foarte clar pentru că mă urcasem pe pălimar și priveam printre decupajele înflorate din lemn. Și acum cred că Bunica mă văzuse și de aceea nu a lăsat-o pe Maria mea să continue. Oricum nu au arătat nici o secundă că ar bănui prezența mea prin preajmă, ba chiar au vorbit foarte calm de toate prostiile din lume, chestii care pe mine nu mă interesau, cum ar fi: când spală covoarele, dacă e suficient de mare fasolea ca să-mi pregătească mie un rasol, și tot așa, încât m-au făcut, de plictiseală, s-o șterg la fel de ușor pe cât apărusem.
Soarele era de mult dincolo de munte. Din toate culorile de peste zi rămăseseră doar tonurile de gri și negru. Venise noaptea. Nu am vorbit nimic cu nimeni despre ce auzisem.
Cină a fost neobișnuită. Se pare că nici Bunica, nici Didițica, nici Maria care ne servea și care de obicei povestea încontinuu, nu aveau chef de vorbă, așa că am fost expediată repede la culcare. Nici măcar nu ne-am făcut nelipsita plimbare de seară, cu lanterna aceea mare, neagră, care lumina foarte departe datorită celei mai mari lupe pe care o văzusem eu vreodată. Avea un mâner de metal de care o ținea Didițica, mâner care legăna lanterna la fiecare pas pe care-l făcea mătușa mea, motiv pentru care plimbarea noastră pe defileul Oltului sau pe sub Delușel semăna mai mult cu un dans pe norii leneși, adică cei care știam eu că nu sunt de ploaie.
În noaptea aceea nu m-au lăsat să dorm ca de obicei în patul meu din casa Bunicii. Am dormit sus, la Didițica, în patul ei. Mult timp am stat cu ochii deschiși ațintiți în tavanul alb fără să pot înțelege nimic din ce auzisem. Toate cuvintele, mirosurile, tot ce simțisem împietrise și se transformase într-o imagine fixată pentru totdeauna acolo sus pe tavan. Era un tablou căruia îmi doream să-i dau cândva viață...
De-abia se luminase de ziuă când am deschis ochii. Soarele trimitea raze îndrăznețe printre jaluzelele frumos colorate. Avusesem un somn scurt și agitat. M-am sculat transpirată și neliniștită. Eram cu fața în jos. Perna mirosea a pelin. M-am întors ușor cu fața în sus, de parcă mi-aș fi dorit să nu mă trezesc încă. Þineam ochii închiși încercând să mă gândesc la ceva frumos poate, poate reușesc să salvez noaptea. Dintr-o dată mi-a apărut imaginea tabloului de pe tavan. Am strâns ochii și mai tare de parcă cineva m-ar fi obligat să-i deschid și am spus în gând, ca pe o rugăciune, cuvintele pe care mă învățase Jenița să le rostesc când mă trezeam dintr-un coșmar: „Doamne, ce e bun să se-mplinească, ce e rău să se ducă cu noaptea!” apoi am deschis ușooor ochii, sperând să fi fost numai un vis...
Trecuseră șapte ani de la întâmplarea cu Maria. Era sfârșitul verii și al unei perioade foarte fericite din viața mea. Speram să nu fie singura... Aveam doisprezece ani și în mai puțin de un an rămăsesem fără Jenița, unchiul Nicu și Bunica. Trecusem prin momente grele, crescusem și eu și crescuse și greutatea pe care singură mi-o luasem pe umeri, atunci de mult, la Dudu, când nici nu cred că împlinisem trei ani: trebuia să am grijă de familia mea!!!
Am deschis ochii hotârâtă să înfrunt și trecutul și prezentul și viitorul, adică să-mi înfrunt soarta, așa cum mă hotărâsem cu mulți, mulți ani în urmă... Tabloul reînviase. Totul era ca atunci când le ascultam eu, ascunsă între tufele de izmă și iasomie, pe Bunica și pe Maria. Dintr-o dată am simțit că Didițica este în pericol! Am ieșit repede afară pe terasă. M-a izbit în piept aerul tare de munte, aerul nopții luminat fără să fie încălzit de primele raze ale soarelui. Persista surprinzător mirosul de regina nopții. Brusc liniștea a fost spartă de cântecul multor păsărele. Nu puteam distinge nici un tril. Parcă se certau. Parcă erau unele bune și altele rele! M-am scuturat la gândul că ar fi existând și unele rele printre ele și am alergat desculță prin iarba cu rouă spre portița lângă care am văzut-o pe Didițica. Nici măcar nu m-a simțit. Încerca să dezlipească ceva de pe poartă. Era ca o cruce făcută din lumânări care fuseseră aprinse cu siguranță, lumânări legate cu o ațișoară roșie înnodată de multe ori. După ce le-a desprins de pe poartă a rupt o crenguță din corcodușul de lângă gard și s-a apucat cu un fel de grabă, sau mai degrabă înveșunare să curețe orice firicel de ceară rămas pe lemnul porții.
- Nu e prima dată când găsești așa ceva, nu? am întrebat-o doar ca să-și dea seama de prezența mea, să n-o sperii. Altfel ȘTIAM că se mai întâmplase cu toate că mi-au ascuns întotdeauna astfel de lucruri.
- Călina! a tresărit speriată nu de apariția mea ci de faptul că AM AFLAT!
Nici măcar nu s-a mai străduit să curețe ce era pe poartă, nu mai avea sens!
- Hai în casă, mamă dragă... Ah, ești desculță!!! Du-te și pune-ți papucii, altfel ne supărăm! încerca ea să schimbe subiectul, chiar dacă știa că este inutil: eram cea mai încăpățânată ființă pe care o cunoscuse, recunoștea când era supărată pe mine.
Stăteam amândouă pe terasă. Ea avea un capod de mătase roșie cu trandafiri albi și roz, capod lung pănă-n pământ, croit din două părți care se petreceau una peste cealaltă și se întâlneau în spate într-o fundă nu prea mare, o cămașă de noapte albă, din dantelă, la fel de lungă, cămașă care se zărea prin despicătura capodului și niște papuci din catifea roz închis, iar eu, o pijama din cel mai fin bumbac mov pal cu floricele mici albastre de „nu mă uita”. Eu, care nu transpiram nici în zilele toride de vară, transpirasem atât de mult încât și volănașele de deasupra cotului și cele de deasupra genunchiului se ofiliseră de pleoștite ce erau!
Pe fața de masă albă Didițica pusese și prăjiturelele cu nucă (făcute aseară și care erau de fapt pentru prânz!) și dulceața de zmeură (preferata mea) și siropul de afine cu o cană mare, plină cu apă proaspătă, și biscuiți așezați frumos pe o farfurioară lângă castronelul cu spumă de zmeură... Era cam mult! Înseamna că situația era mai rea decât mi-o imaginasem eu!!!
- Cineva ne face vrăji, nu? am întrebat direct, așa, ca o cunoscătoare a problemei.
- Ce știi tu despre așa ceva? m-a întrebat foarte surprinsă Didițica.
- Ah, știu de la Bunica! am răspuns făcând pe grozava. De fapt am auzit-o vorbind cu Maria, am completat eu imediat, rușinată... Didițica, ce înseamnă de fapt că cineva ne face vrăji?
- Of, mamă dragă, sunt oameni care din invidie, din răutate, sau chiar din prostie încearcă să obțină ceva ce nu-i al lor, sau ceva la care fără efort, fără muncă, fără să învețe așa cum înveți tu, nu pot obține și atunci... plătesc pe unii sau pe alții să-i ajute să obțină ce-și doresc. Și dacă nici așa nu reușesc... știi tu proverbul acela românesc: „să moară și capra vecinului!” încearcă să ia de la cel care are.
- Adică noi avem ceva ce și-ar dori și alții, da?
- Cam așa ceva!
- Și de ce nu vin să ne ceară? sunt sigură că i-am da chiar dacă am avea foarte puțin! Așa cum făceau Jeița și Tata-mare când trăiau. Când aveau ceva chemau toată strada să mănânce, sau să împartă cu ei!
- Of, mamă-dragă, dac-ar fi doar pentru atât! Dar oamenii vor ceva ce este numai al tău, ceva ce ai numai tu pe lumea asta și de aceea este foarte greu!
- Te referi la obiecte? am întrebat eu după o pauză destul de lungă de gândire. Este adevărat că ne-au rămas câteva lucruri de la stră-stră-stră bunicii noștri, după cum îmi spuneau și Bunica și Jenița, dar...
Cum Didițica nu a făcut nici măcar un gest de aprobare, mi-a zburat gândul imediat la tabloul împietrit cu șapte ani în urmă.
- Aha, este vorba de averea pe care o avem noi de la strămoși, avere pe care, spunea Bunica, nu ne-o poate lua nimeni! Atunci de ce se străduiesc dacă nu vor reuși niciodată? Sau ei nu știu toate acestea?! Și cum fac ei vrăjile? Mi-aduc aminte că Maria vorbea de tăciuni. Fac focul, ce fac?Sunt vrăjitoare ca cele din povești?
- Poți să le spui și vrăjitoare. Unele știu mai multe, altele mai puține, unele au talent, altele nu au decât dorință, la fel ca la școală, zise zâmbind amar mătușa mea.
- Și ce fac? Fac focul și rostesc vrăji?
- Nu cred că folosesc întotdeauna focul. Dar știu că folosesc în primul rând oamenii, durerea lor, sau ignoranța lor, defectele lor, sau pot folosi și necuvântătoarele.
- Adică păsări, animale?
- Sau plante...
- Nu se poate! Bunica și Jenița m-au învățat să folosesc plantele numai pentru lucruri bune. Să vindeci cine știe ce boală,... adică să faci numai bine... Da, mi-aduc aminte că mi-au atras atenția că sunt plante pe care dacă nu le folosesc cum trebuie pot face rău, am spus eu cu ochii la Didițica care dădea încruntată din cap.
- Călina, gata cu vorba! Mai vorbin și diseară! Acum mănâncă și îmbracă-te că i-ai promis Lenuței că o ajuți să culeagă câteva fructe din livadă.
- Biiine, am acceptat eu gândind că dacă nu am aflat mare lucru măcar pot să mă delectez cu toate câte mi le-a pus pe masă draga mea Didițica.
Am mâncat bine și de toate, chiar un pic cu lăcomie, de fapt un pic mai mult...
- Lasă și pentru mai târziu, mă ruga Didițica. Să nu ți se aplece!
- Nu-i nimic, știi cum să-mi descânți „de aplecate”, râdeam eu atât cât îmi dădea voie gura, tot timpul plină.
Parcă nu era suficient... Când am ajuns la tanti Lenuța, masa era plină cu fel de fel de bunătăți cu care mă aștepta pe mine, Călina, preferata ei și nepoata celei mai bune prietene.
- Sărut mâna! Cu ce vă ajut, tanti Lenuța?
- Cu ce să mă ajuți! să stai cu mine de vorbă și să mă bucuri văzând cum mănânci din toate prăjiturile tale preferate! Pentru tine le-a făcut tanti!
- Sărut mâna, dar eu am venit să vă ajut la cules fructe.
- Stai liniștită că le-am pus deja pe Veta și pe Tori să le culeagă ca să-ți dau și ție când pleci. Cum credeai tu că o să te pun pe tine la muncă?
- Dar nu este nici o problemă, vă ajut cu plăcere!
- Auzi, tanti Elena și Jenița, Dumnezeu să le ierte, nu te-au crescut pentru asta! spuse tanti Lenuța și se ridică brusc să aducă nu știu ce din casă.
Zărind sclipirea unei lacrimi în colțul ochilor dragei mele tanti Lenuța am înțeles că de fapt Didițica și cele mai bune prietene ale ei încercau să-mi aline durerea și să suplinească absența unor ființe foarte dragi mie. Atunci am simțit încăzindu-mi pieptul un val imens de dragoste.
- Te iubesc foarte mult! i-am spus eu când s-a întors din casă... Tanti Lenuța, ce știi despre vrăji? mi-a venit ideea s-o întreb, tocmai pentru că Jenița o certa mereu că are limba cam slobodă și vorbește mai mult decât trebuie cu o copilă ca mine (chestie cu care eu, bineînțeles că nu eram de acord!)
- Aha! Va să zică tot ai aflat! Eu le-am spus de mult că ar trebui să-ți spună! Să ai grijă draga mea pentru că oamenii sunt mai răi decât te-au învățat toți ai tăi. Trebuiau să-ți arate și partea urâtă a lumii! În fine, ele știau cel mai bine și de fapt tanti Elena era cea care dirija totul. Spunea că toate le vei afla la timpul lor și că nimic nu-i întâmplător! Și așa și trebuie să fie! Tanti avea întotdeauna dreptate...
În momentul acela am simțit iarăși că Didițica este în pericol. M-am scuzat față de tanti Lenuța cât am putut eu de bine că nu mai pot rămâne de vorbă, m-am încărcat cu prăjituri și fructe, i-am sărutat mâna, ea m-a sărutat și m-a îmbrățișat mai lung ca niciodată (chiar aveam impresia că de fapt prin mine le îmbrățișează și pe cele care nu mai erau) și am alergat spre casă. Cu toate că distanța era foarte mică aveam impresia că am picioarele de plumb, că visez și așa ca în vis indiferent cât efort aș depune nu pot înainta decât foarte greu. După aproape o veșnicie am intrat pe poartă, am alergat până la terasă, am deschis portița și...
De câteva zile, Didițica adusese pe terasă o dormeză mică, de o persoană. Sprijintă de peretele casei, cu multe perne, era foarte bună, spunea ea, să mă odihnesc în timpul zilei (niciodată, nici una din femeile din neamul meu n-au renunțat la a mă convinge, indiferent de mijloace, să dorm după-amiaza!).
Pe această dormeză zăcea gemând aproape imperceptibil, albă la față, Didițica, în timp ce pe peretele din dreptul patului un stol impresionant de rândunele făceau un soi de cuib într-un zgomot infernal. De fapt din lutul acela cenușiu din care-și construiesc cuibul construiau un... zid? Nu știu! Era ceva care pornea de la picioarele Didițichii și care mai avea foarte puțin (vreo 10 centrimetri) să-i ajungă la cap. Adică ceva pe măsura ei... Doamne!!! Mi s-a zbârlit tot părul de pe mine când am intuit ce ar putea fi... Am privit-o pe Didițica. Sfârșită, aproape fără să mai respire încerca să-mi spună ceva... Își îndrepta ochii spre odăiță. Am privit prin ușa deschisă a odăiței încercând să ghicesc ce vrea să-mi spună. Privirea mi s-a oprit pe icoana ce-l reprezenta pe Mântuitorul binecuvântând... Atunci m-am repezit în cameră, am luat sticla cu aghiasmă cu care Didițica mă stropea seară de seară ca să, zicea ea, să îndepărteze de mine toate relele (de fapt încerca să mă facă să trec mai ușor peste toate șocurile pe care la primisem în mai puțin de un an!) și, așa cum văzusem nu o dată la Bunica că storpește cu aghiasmă, m-am apucat și-am început să stropesc totul în jur, murmurând fără gânduri toate rugăciunile ce se ridicau din adâncurile ființei mele, acolo unde Bunica le sădise de când mă născusem, sau cine știe... Brusc s-a făcut liniște și s-a luminat. Am început să văd... Rândunicile plecaseră, iar Didițica udă din cap până în picioare se închina așa întinsă în pat cum era, mulțumind lui Dumnezeu că m-a trimis. După câteva minute stăteam amândouă la marginea patului îmbrățișate.
- Îmi pare rău Călina că a trebuit să vezi toate astea! Ești încă un copil! Nu este corect! Nici un copil nu merită, oricât de năzdrăvan ar fi, nu merită să treacă prin așa ceva!
- Stai liniștită, Didițica! Nici oamenii mari nu merită nimic din toate astea! Acum este bine. O să încerc să am eu grijă să fie bine, i-am spus sărutând-o .
Am ridicat amândouă privirea spre „cuibul” rândunelelor. Lipseau câțiva centrimetri pentru a fi gata.
- Îmi construiau „sicriul” a șoptit Didițica, de data asta fără să se mai ferească.
- N-au reușit și nici n-o să-i las să reușească! am spus eu convinsă de ceea ce promit...
- I-a spune-mi, ce-ai vrea tu să-ți pregătească Didițica pentru cină? m-a întrebat mătușa mea cea de toate zilele, iarăși zâmbitoare, cu ochii strălucind de bucurie de viață și cu obrajii ca piersica. Oricum gândește-te să fie ceva care să se potrivească cu spectacolul care-l voi da diseară special pentru tine.
- Adică vrei să spui că-mi vei cânta tot ce voi dori eu și cât voi dori eu?
- Sigur că da mamă dragă!!!
- Ei, atunci să mă gândesc, i-am răspuns zâmbind într-un mod deloc liniștitor, altădată, pentru ea.
- Orice și oricât! și dacă nu vrei să mă răzgândesc adună tot ce-ai scăpat pe jos când ai venit de la tanti-ta Lenuța...
Râzând, ne-am apucat fiecare de treabă...
Doisprezece ani mi-a fost arătată doar partea bună și frumoasă a lumii. La începutul celui de-al treisprezecelea an am desoperit singură partea cealaltă...

Până acum doar ele, femeile din neamul meu, erau cele care se prefăceau, pentru mine, că trăiesc într-o lume perfectă... Acum am intrat și eu în joc...






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!