poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2882 .



Omul fără povești (II)
proză [ ]
basm pentru Elian

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vix Est ]

2009-11-23  |     | 




A doua parte

Guru Har Gobind aștepta ca soarele să apună și Soma să lumineze cu toată puterea ei prevestitoare. Alături de el, pe banca de piatră, Mata Mahadevi își ținea capul pe umărul său, într-unul dintre puținele momente în care apropierea ei tandră nu ar fi umbrit imaginea spirituală a conducătorului Amritsarului. Frumoasa soție a celui de-al șaselea Guru Sikh avea mâinile încrucișate peste pântecul rotund, care adăpostea de peste opt luni rodul iubirii lor. Sarcina fusese neașteptat de ușoară și, deși simțea copilul mișcându-se ușurel, acesta nu lovise niciodată până acum cu picioarele în burta mamei sale.
Har Gobind încrucișase în fața lor, pe iarbă, cele două săbii de care nu se despărțea, Miri și Piri. Puterea lumească și Forța spirituală erau astfel unite, în așteptarea profeției ce-i fusese anunțată în rugăciunea de iluminare. În liniștea din Akal Takht, Tronul celui Nesfârșit, aburul unei întrupări îi vorbise în minte, trimițându-l în această seară aici, pe banca izolată de la marginea grădinii ce înconjura Harmandar Sahib. Erau departe de forfota nesfârșită din apropierea Templului de Aur, și chiar și murmurul necontenit al celor ce se îmbăiau în Bazinul de Nectar părea un zvon stins prin perdeaua de sicomori.
Ultima geană de soare dispăruse după coama împădurită a colinei vestice, iar luna, până atunci doar o prezență palidă, începu să prindă puteri văzând cu ochii. Stelele se înființară una după cealaltă și curând cortegiul ceresc al Somei desena bolta celui mai mare templu al celui Preaînalt.
Guru Har Gobind așeză încet mâna stângă peste rotunjimea ce-i păzea pruncul, apoi întinse dreapta, cu palma întoarsă în sus, scăldată în strălucirea Somei. Încet, o pâclă argintie păru să i se ridice din palmă și se revărsă pe iarba parcului, rearanjându-se în forme străvezii, pline de scânteieri închipuind mișcarea. Un Sarovar imens se așternu de la picioarele lor până hăt, departe, terminându-se la poalele unui palat cu coloane albe și o turlă dantelată. Bazinul părea aproape real cu apa reflectând razele de lună într-un luciu vălurit de adieri. În stânga lor se-ntrupă pășind încet un băiat cu chip grav, părând adâncit în meditație. După baia rituală și rugăciunile de ofrandă, păru că adoarme la marginea apei, apoi se topi în aer. Din spate, o lumină puternică îi făcu să întoarcă privirea. Maiestuos, un turn înalt prindea formă, într-un alb scăpărător. Ultimele trei etaje, mai mici în diametru decât celelalte șase, păreau că respiră lumină. Pulsară orbitor de nouă ori, apoi viziunea se stinse, destrămându-se ca o ceață fină.
Har Gobind și Mata Mahavi rămaseră încleștați, clipind iute în fața întunericului de nedeslușit acum. Pe obrajii tinerei mame se rostogoleau lacrimi tăcute.
- Unde a dispărut toată acea frumusețe de vis?
- Toate acestea se vor împlini curând, întocmai cum ni s-au arătat, îi răspunse el. Și toate vor fi legate de fiul nostru. Îl vom numi Atal Rai, dar i se va spune Baba Atal Rai, copilul înțelept. Înveselește-te, femeie, căci puțini muritori vor fi avut puterile spirituale ale lui Atal. Turnul ce l-ai văzut va fi ridicat de credincioșii ce-i vor cinsti numele și vor veni la acest Gurudwara să invoce înțelepciunea sa pe lângă Preaputernicul. Iar când va fi secetă în Amritsar, toți cei din Sangat vor sosi cu mic cu mare, vor face baia sacră în Sarovarul ce va fi chiar aici și sub protecția lui Baba Atal se vor ruga astfel:
„O, Preaminunatule Dumnezeu.
Numele Tău e bogăția săracului
Și adăpostul pribeagului.
E înălțarea celor umili
Și hrana sufletelor flămânde”
Și de îndată ploaia va ostoi arșița câmpiilor. Și slăvit va fi numele fiului nostru, încheie Guru Har Gobind.
Dar în colțul ochiului, abia zvâcnind, îi rămase o umbră. Prorocirea lunii îi spunea despre nouă ani de lumină din viața lui Atal. Apoi însă, era întuneric…

Baba Atal ședea așezat pe pământul fierbinte, desenând în praful uscat al verii semnele mantrei la care meditase noaptea trecută.
- Hei, Atal! Vii să ne jucăm cu mingea? întrebă Mohan.
Mohan era singurul dintre copii care ar fi avut curajul să-l întrerupă pe Atal Rai din curgerea gândurilor. Erau de aceeași vârstă și cei mai buni prieteni, de când se știau. Atal îl iubea pentru sufletul deschis și pentru ascuțimea minții, deși Mohan adeseori prețuia joaca mai mult decât iluminarea. Îi zâmbi, însă hotărî că o admonestare era necesară, altfel toți ceilalți copii care așteptau în jur ar fi pierdut o lecție importantă.
- Când vei ajunge în fața lui Waheguru, Mohan, îl vei invita pe Preaminunatul la un joc cu mingea?
- Ei, Atal, lasă-mă cu rugăciunile… Avem doar nouă ani, e destul timp pentru sfințenie. Și cred că nici Atotputernicului nu i-ar displace o porție sănătoasă de râs.
- Într-adevăr, Mohan, Dumnezeul nostru nu este unul trist. E viu și plin de bucurie. Dar pentru a-l încânta cu adevărat trebuie să fim drepți. Și nu putem trăi cu dreptate fără înțelepciunea iluminării.
- Eu sunt un om drept, se-ncruntă Mohan.
- Sunt sigur că vrei să fii, dar oare și poți? întrebă Atal întorcându-și fața serioasă spre mantra pe jumătate terminată.
- Ce vrei să spui? se așeză Mohan lângă el, în timp ce restul copiilor se dădeau mai aproape, pentru a nu pierde nici un cuvânt.
- Iată pâinea, de exemplu. Unii au mult mai multă decât ar putea mânca într-o viață. Alții cât le trebuie, alții aproape deloc. Pentru a o împărți cu dreptate, ar trebui să știm a cui este. Iar pâinea nu e ca poamele, pe care le culegem de-a gata din pom. Mulți sunt cei ce trudesc și asudă pentru ca ea să ajungă pe masă. Plugarul ară în noroiul cleios, sub ploaia rece, apoi însămânțează ogorul cu ochii înlăcrimați de vânturile din nord, și, în fine, seceră sub arșița verii, adunând grânele. Morarul înghite tot praful plevei, alegând ce e mai bun pentru ca făina să iasă albă. Brutarul asudă lângă cuptor, veghind ca rumeneala să fie întocmai, iar focul nici prea iute, nici prea molcom. Iar negustorul, înfruntând furia mărilor și viclenia tâlharilor, ne-o aduce chiar și în ținuturile pietroase în care fir de iarbă nu crește. Așadar, a cui este pâinea, și cui ar trebui să cerem dreaptă împărțeală?
- Eu aș zice că plugarului, răspunse Mohan, pentru că el face treaba cea mai grea.
- E de ajuns o secetă, sau o inundație, și toată osteneala plugarului e în van. Cum poți avea ceva ce nu poți stăpâni? Nu e el stăpânul pâinii…
- Eu cred că morarul e cel mai important, interveni fetița trezorierului. Fără el n-am avea decât saci de boabe tari.
- Ba brutarul, sări Arak, băiatul altui sfetnic din curtea lui Har Gobind. Cel care are primul în mână pâinea bună de mâncat, acela e proprietarul.
- Sau poate negustorul, încercă din nou Mohan. El o plătește cu bani buni, și din acel moment pâinea e a lui.
- Prea multă umezeală va umple de gâze și va strica făina morarului, un incendiu pândește mai mereu din cuptorul brutarului, iar negustorul adesea își pierde nu doar agoniseala, ci și viața, în călătoriile sale primejdioase.
- Atunci a cui e pâinea? întrebară toți aproape de-odată…
- Toți se roagă la Cel Minunat, să-i păzească de năpaste, continuă netulburat Atal, toți îl venerează pe Atotputernicul, știind că ziua de azi și cea care vine sunt în mâinile lui. Doar Waheguru poate fi adevăratul stăpân al pâinii…
- Așa e, recunoscu Mohan, doar Dumnezeu e stăpânul pâinii…
- Și cum vrei să împarți tu pâinea cu dreptate, fără să știi gândul Lui? Cum îl vei întreba și cum vei afla cui se cuvine să dăm pâinea? Oare în bățul cu care vom lovi mingea șade un asemenea răspuns?
- Nu, acum e clar că nu, mormăi rușinat prietenul lui Atal, privind în jos. Tu ai aflat? întrebă el timid.
- Înțelepciunea divină privește în sufletul omului și la adevăratele lui nevoi. Și Waheguru nu va lăsa nici o făptură a lui să piară neauzită. Pâinea este neîndoielnic a celor flămânzi. Și noi toți, cei care avem, trebuie cu grabă să dăruim pâinea ce ne prisosește celor în nevoie. Spre mulțumirea Celui Preaînalt.
- Adevărat ai grăit, fiule, se auzi vocea lui Guru Har Gobind, care, nevăzut de copiii absorbiți, se strecurase în spatele lor ascultând cu încântare spusele lui Atal. De-acum înainte templele noastre vor împărți pelerinilor Karah Parshad, și mulți flămânzi vor intra pe porțile noastre, dar toți vor pleca sătui și slăvind pe Domnul. La rugăciunea de astăzi din Akal Takht, Preamilostivul mi-a răspuns, cerându-mi aceasta. Veneam să-ți dau vestea, dar văd că cuvântul Lui te-a vizitat înaintea mea, zâmbi puternicul Guru.
- Ești prea bun cu mine, tată, toate aceste adevăruri le am de la tine, căci m-ai învățat să-mi ascult inima.
- Baba Atal Rai! Înțelepciunea ta este uimitoare pentru vârsta pe care o ai. Acum vino! Vom merge pe malul bazinului sacru, Kaulsar Sarovar, în locul tău preferat. Acea banca de piatră are de spus o poveste, e timpul s-o auzi.

Soarele apunea într-o pâclă neobișnuită pentru acea vreme a anului. Un roșu sângeriu îneca curtea și zidurile palatului. Atal, își șterse sudoarea de pe frunte și îi zâmbi lui Mohan:
- Se pare că azi eu sunt câștigător. Am cu două mingi mai mult decât tine.
- Da, ai avut o mână sigură, jocul e al tău, răspunse Mohan abia trăgându-și sufletul. Dar mâine trebuie să-mi acorzi revanșa.
- Desigur.
- Promiți?
- Promit, râse Atal.
- Orice s-ar întâmpla?
- Bineînțeles, mi-ești mai aproape decât un frate. N-am să-mi calc promisiunea.
- Parcă văd că iarăși o să meditezi toată ziua și o să-mi ții predici că iluminarea e mult mai importantă decât un simplu joc cu mingea. Jură-mi că mâine, negreșit, la prima oră vom face o nouă partidă...
- Prietene, cuvântul meu ar trebui să-ți fie de ajuns, dar iată, iubirea mea pentru tine mă face să jur că nimic nu te va împiedica mâine să încerci să mă zvânți în bătaie... Acum însă să mergem, acest apus însângerat nu prevestește nimic bun.
- Da, și pe mine mă trec fiorii, spuse Mohan luându-l de braț pe Atal. Dar când sunt cu tine știu că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Cel Preaînalt veghează asupra ta.
- Poate că da, dar semnele spun că în această noapte pândește neființa, murmură Atal în timp ce se îndreptau împreună spre vila puternicului comandant Rakh, tatăl lui Mohan.

Atal se trezi plin de sudoare, cu tâmplele zvâcnind și cu o durere arzătoare la încheietura mâinii. Parcă l-ar fi mușcat ceva veninos, un păianjen sau un scorpion. Își examină antebrațul la lumina opaițului de veghe, dar pielea părea curată, neatinsă și cu arămiul obișnuit. Senzația de arsură începu să pălească, dar simțea că ceva îi lipsește, că aura care-l încojoară pâlpâie și slăbește. Se simțea cumva, într-un fel straniu, doar jumătate din ceea ce ar fi trebuit să fie. Revelația îl pocni ca un elefant turbat de luptă: Mohan! Moartea l-a vizitat pe Mohan și a reușit să-i fure viața plăpândă.
Își trase repede hainele pe el, tremurând, apoi, cu un efort de voință se calmă, pentru a-și așeza cum trebuie dastarul pe cap. Știa și fără oglindă că este pus cum se cuvine și că acum are demnitatea necesară pentru a apărea în fața altora. Se strecură din cameră pe coridor, silindu-se să meargă normal, cu pașii așezându-se în ritmul rugăciunii către Waheguru, stăpân al luminii și dătător de viață. Ca niciodată însă, versetele păreau să cadă în gol, să se stingă fără ecou în pustiu. Ajunse la poarta palatului, unde gărzile se înclinară uimite în fața lui, dar nu spuseră nimic. Era o noapte neagră, fără stele și fără lună, una dintre nopțile în care Soma își întoarce fața de la lume și lasă coșmarurile să bântuie libere sufletele slăbite de boală sau necredință. O geană de lumină la răsărit arăta că ziua nu va întârzia, dar încă era un întuneric de smoală, sfâșiat pe alocuri de torțele de pe alee. Deodată se auzi un strigăt prelung, disperat, de femeie înjunghiată. Venea dinspre vest. Mai mulți slujitori scoaseră capul buimaci pe uși, întrebând ce se întâmplase. Luminile începură să se aprindă și la ferestrele palatului. În curând bocetele fură însoțite de blesteme și răcnete de bărbat. Atal recunoscu vocea lui Rakh. Se îndreptă încet către casa lui Mohan, indiferent la mulțimea care îl depășea în fugă. Știa ce avea să găsească. Moartea aflase drumul către prietenul său, și acum încerca să scape neprinsă, cu spiritul lui în desaga hăului nesfârșit. Atal mai avea timp până la prima rază de soare.

Camera lui Mohan era plină de oameni. Baninder, mama lui, ținea strâns la piept trupul lipsit de viață și se legăna ritmic, îngânând încetișor bocetul celor pierduți în deșert. Rakh încă răcnea răgușit, zgâlțâind de piept un slujitor alb ca varul la față. În ciuda ușilor închise cu grijă și a pânzei din ferestre, o cobră regală se strecurase în cameră și îl mușcase pe prietenul său. Urma distinctivă de pe încheietură nu lăsa nici o îndoială. Mai ciudat era că nu exista nici urmă de cobră și că nimeni nu-și putea explica pe unde intrase și, mai ales, pe unde ieșise. Comandantul scrâșnea din dinți și rostea trădare din trei în trei cuvinte. Atal ridică o mână. Murmurul încetă, ba chiar și tatăl lui Mohan se opri privind întrebător.
- Ieșiți cu toții din încăpere!
Rakh dădu să protesteze dar rămase cu gura uscată sub privirea intensă a lui Atal.
- Acum! Repede, cât mai e timp!
Baninder, cu fața răvășită de lacrimi și cu speranța nebună a disperării lucind în ochi, se întoarse spre el:
- Baba Atal Rai, copil înțelept și purtător al celui Preaînalt, tu o să-l salvezi, nu?
Atal o privi cu mintea încordată ca un arc. Nu avea voie să promită nimic.
- Afară! Acum sau va fi prea târziu pe urmă!
- Spune-mi că o să-l salvezi! Spune-mi că o să-mi aduci băiatul înapoi! Tu poți! Trebuie să poți, întotdeauna ai fost la dreapta lui Waheguru!
- Nu pot spune nimic!
Atal se uită disperat la Rakh. Bărbatul înțelese și se aplecă spre soția sa, încercând s-o ia în brațe. Baninder se smulse înnebunită și începu să țipe către Atal:
- Privește, acesta este fratele tău, așa mi-a spus aseară. Că-i ești mai aproape decât o rudă de sânge! Și că nimic rău nu se poate întâmpla cât timp ești lângă el. Salvează-l! Trebuie să poți! E suficient să ceri și ți se va da! Trebuie doar să vrei și Mohan va răsufla din nou!
Femeia se cufunda în isterie, în timp ce Rakh, împreună cu un slujitor, o căra pe brațe afară.
- Nu îl lăsaaa! El nu te-ar fi părăsit niciodată! se auziră de pe hol ultimele ei cuvinte răcnite animalic, cu voce de tigroaică târâtă în cușcă. Rakh se întoarse.
- Sper că o să faci ce e mai bine.
- O să încerc. Dar trebuie să ieșiți. În curând se face zi și soarta lui Mohan va fi pecetluită!

Baba Atal închise ochii, încercând să se concentreze. Începu să rostească în gând rugăciunea dătătoare de viață, dar grăunțele strălucitoare care se uneau apoi în chipul luminos al Dumnezeului Milostiv întârziau să apară. Oare Waheguru îl părăsise tocmai în acest ceas de cumpănă? Alungă orice urmă de neliniște, de supărare sau frică, orice emoție și orice speranță. Lăsă să curgă liniștea înlăuntrul său, deschizând mintea către nevăzutul din jur. Privirea interioară i se limpezi și începu să zărească cele tăinuite ochilor de muritor. Iată și cobra, ascunsă sub o scândură din podea, speriată de zgomot. Se strecurase în spațiul dintre dușumea și pământ printr-o crăpătură din tencuiala exterioară, să se ascundă de arșița zilei. Mohat o auzise foșnind și ridicase scândura, crezând că va găsi un șoarece. Luată prin surprindere, cobra atacase iar Mohat fusese răpus pe loc, fără să mai apuce să strige. Colții nimeriseră o venă și veninul se răspândise fulgerător. Scândura căzuse la locul ei și nimeni nu înțelesese pe unde apăruse șarpele. Atal își înălță spiritul deasupra palatului, căutând urmele de neființă. Iat-o! Lângă banca de piatră, pe marginea bazinului Kaulsar Sarovar, un ghem de întuneric se răsucea furios, biciuind apa cu tentacule de vid. În centru silueta palidă a lui Mohan pulsa slab, gata să se stingă. Moartea aștepta prima rază de soare, pentru a se topi cu tot cu prada ei în adâncurile neantului de sub tronul Judecătorului. Atal își întoarse din nou ruga fierbinte spre miezul ființei sale, așteptând un semn de la înțelepciunea Preaminunatului. Dar această noapte era sortită întunecimii. Nici un răspuns nu se întrupă, nici o șoaptă nu tulbură tăcerea de gheață. Nu mai era timp. Văzu cum soarele aleargă nemilos pe cer și doar muntele de la răsărit îi mai ține razele în loc. Știa ce are de făcut. Dar ar fi fost bine să aibă binecuvâtarea celui Preaînțelept.
Se întoarse spre trupul acum rece al lui Mohan. Deasupra lui străjuia puternică, cu fire de un negru abisal, sorbind ființa, mantra neînduplecată a Morții. Atal întinse un fir strălucitor din adâncul său către semnele hâde. Ignoră arsura cumplită a nimicului sorbindu-i sufletul și începu să vibreze cu toată puterea concentrată în raza subțire. Încet, incredibil de greu, o mână translucidă prinse formă în prelungirea descătușării de energie. Baba Atal începu să mute liniile într-un nou desen. Pas cu pas, imaginea se schimbă, pierzând din intensitate. Atal văzu cu colțul minții moartea învârtejindu-se turbată, în timp ce sufletul lui Mohan redevenea alb intens și trepida, gata să-i scape. Încă câteva mutări rapide și mantra de deasupra patului începu să clipească în culorile vieții. Ca un fulger, sufletul captiv sparse capcana neființei și se năpusti înapoi în trupul părăsit, o dată cu prima rază de soare.

Cei doi copii râdeau fericiți. Obosiți și asudați, merseră la fântâna de vest să-și astâmpere setea.
- Baba Atal, fratele meu de suflet, ai învins moartea pentru mine. Îți mulțumesc, spuse timid, aproape cu adorație Mohan. Dar astăzi te-am învins eu pe tine, râse apoi năvalnic. Cum se cheamă cel care-l învinge pe învingătorul morții? întrebă plin de sine.
- Gură spartă, acesta-i e numele, râse oarecum trist Atal.
- De ce ești supărat?
- Nu-mi pot alunga gândul că am făcut ceva necuvenit. Și de astă noapte Lumina noastră, a tuturor, pare a-și fi întors fața de la mine. Waheguru nu-mi mai răspunde iar rugăciunile mele par semințe aruncate pe piatra crăpată a deșertului.
- Cum poți să crezi așa ceva? M-ai salvat pe mine, sufletul tău pereche. Și ai alungat o moarte nedreaptă. Și mai ales, te-ai ținut de promisiune și mi-ai acordat revanșa! râse Mohan.
- Da, dar oare am făcut ce trebuie? Dumnezeu este stăpânul vieților noastre, iar eu am întors soarta fără să-L întreb. Cum aș putea ști că dreptatea e de partea mea când eu nu-I cunosc gândul?
Rămaseră amândoi tăcuți, așezați pe piatra deja încinsă de soarele ce se apropia de amiază.

În timp ce se-ndrepta spre Sala Judecății din Akal Takht, Baba Atal zări în depărtare, lângă Bazinul de Nectar, o mulțime de oameni vociferând, cu greu ținuți în loc de șirul de gărzi. Se părea că el era ținta. De îndată ce-l zăriră un vuiet lung, ca un geamăt de suferință, se ridică dinspre ei și pelerinii rupseră bariera fragilă a soldaților pornind în goană spre el. Păreau de-a dreptul turbați și Atal lungi pasul, reușind să se refugieze în Templul Tronului celui Veșnic chiar în ultima clipă. Paznicii palatului abia apucară să blocheze ușile din lemn masiv cu drugii grei de metal, groși cât un braț de om voinic, că acestea și începură să se zguduie sub asaltul celor de-afară. Încercând să-și păstreze calmul, Atal urcă în sala în care-l aștepta tatăl său.
Guru Har Gobind stătea pe Scaunul Judecătorului și părea înnegurat asemenea furtunilor năprasnice ce coborau dinspre munți.
- Ce s-a întâmplat tată? De unde a apărut nebunia asta?
- Ascultă-i cu atenție și vei înțelege.
Atal Rai se așeză cu picioarele încrucișate în fața tronului, închise ochii și se strădui să alunge spaima și să facă loc înțelepciunii care stăpânește cele văzute și nevăzute. Tulburarea se stinse ca o lumânare în vânt și atunci începu să audă dintr-o dată toate vocile disperate care înconjurau palatul. „Mi-am pierdut copilul, s-a înecat chiar de ziua lui... Nevasta mea a fost înțepată de un scorpion chiar azi, încă se zbate între viață și moarte. Nouă ne-a murit vaca, am trei copii mici care mâncau de pe urma ei. Ce-o să se aleagă de noi? ... Atal... Baba Atal! Dați-ni-l pe copilul înțelept! Atal va alunga moartea! Atal este viața... Atal este Dumnezeu!” Și acest ultim strigăt începu să se răspândească, până când toată lumea începu să incanteze „Atal Dumnezeu!” și „Dă-ne viață, Baba”... Atal Rai își înălță privirea îngrozit către tatăl său:
- Cum s-a ajuns aici?
- Vestea învierii lui Mohan s-a răspândit în tot orașul. Toți l-au văzut răpus, mort de-a binelea. Și apoi, după răsărit băteai mingea cu el, viu și nevătămat. Știrea a traversat orașul ca focul.Și în curând și cei din provincii vor fi la porțile noastre, cerând să le învii morții.
- Dar... viața și moartea nu sunt ale mele... sunt ale Celui Nesfârșit!
- Oare de ce nu ai văzut astfel și în noaptea aceasta?
- L-am întrebat pe Prealuminatul, dar nu a vrut să-mi răspundă...
- Ce ar fi putut să-ți spună ce nu ar fi trebuit să știi deja? Că numai Dumnezeu este tatăl și stăpânul tuturor ființelor? Că numai El poate da și lua suflarea vieții? Că singura putere a omului stă în înțelegerea și ascultarea voiei Sale? Dacă Preaveșnicul a hotărât să-l cheme pe Mohan la Sine, cine ești tu să stai împotrivă? Aceasta a fost o încercare, Atal, și orgoliul te-a trădat...
- Nu e vorba de mândrie, tată... Doar că îl iubesc pe Mohan mai mult decât orice pe lume. Nu puteam să-l las să moară când știam că am puterea să-l ajut. Dacă nu aveam voie să-l salvez atunci de ce mi-a mai dat acestă putere Dumnezeul nostru Prealuminat?
- Iubirea lumească, fiule, când stă mai presus de iubirea către Cel Preamilostiv se schimbă din binecuvântare în blestem. Cu ce drept vei refuza acum celor de afară același dar pe care l-ai făcut prietenului tău? Toți sunt egal îndreptățiți să dorească viața. Doar credința în Waheguru și în înțelepciunea alcătuirii firii ține această lume departe de haos. Iar acum tu ai deschis porțile neîmpăcării cu soarta. Și, chiar fără să vrei, te-ai arătat în fața tuturor acestor oameni deznădăjduiți cu chip de Dumnezeu. Fie ca cel Preacurat să ne apere de osânda ce va urma...
- Nu va urma nici o osândă, tată. Waheguru, în marea sa milă și înălțare mi-a vorbit din nou, odată cu tine. O viață a fost smulsă de la sânul Său, o alta trebuie pusă în loc.
Baba Atal Rai tăcu și se ridică, plutind ușor la o palmă deasupra podelei. O mantie argintie, din pânze de păianjen, părea că se țese în jurul lui, strălucind din ce în ce mai puternic, asemenea lunii în aburul unei nopți reci.
- Soma fie cu tine, fiule, rosti îndurerat Guru Har Gobind.
Copilul, cu trăsăturile acum aproape ascunse de arderea ce se revărsa dinăuntru, pluti lin pe scări în jos, spre intrarea palatului. Drugii săriră zăngănind din suporturi iar porțile se trântiră de pereți. Mulțimea amuți brusc. Baba Atal trecu încet pe deasupra capetelor. Orbiți, cădeau în genunchi murmurând: „Salvează-ne, ia-ne cu tine...” O voce tună din înalt, asurzitoare: „Nimeni nu mă va urma! Firea lumii a fost tulburată și rostul meu este s-o împlinesc!”
Pelerinii rămaseră prosternați, cu frunțile în țărână, în timp ce Copilul înțelept, acum doar o siluetă aprinsă aruncând fulgere, se îndrepta spre Kaulsar Sarovar.

Cantor se trezi cu gura căscată, privind în încăperea de marmură dantelată. Strălucirea lui Baba Atal încă se suprapunea peste pictura delicată de pe peretele din fața sa. Chipul adăpostit de arcada sculptată era al lui Atal, dar îi lipsea intensitatea privirii pe care și-o aducea prea bine aminte. Pe măsură ce reușea să-și focalizeze privirea, îi zări pe Dimi și Vigsai așezați în fața sa, alături de un bătrân aproape gol, doar cu turban și niște șalvari tăiați deasupra genunchiului. Acesta trebuie că era puternicul kavi Majdahadna. Cantor observă privirea vie, concentrată a lui Dimi. Încercă să-l întrebe cum se simte, dar nu reuși decât să scoată un hârâit răgușit. Simțea că-l ustură gâtul și are limba iască. „Apă”, reuși să mormăie. Vigsai se ridică și-i aduse o ceașcă de argint. Bău cu nesaț lichidul rece.
- Unde suntem, ce s-a întâmplat? reuși el să îngaime abia după a doua ceașcă, într-o engleză aproximativă.
- Suntem în cercul al nouălea al lui Gudwara Baba Atal, turnul copilului înțelept, răspunse Majdahadna. Deși părea destul de în vârstă, avea o voce tânără, melodioasă.
- Și ce-i cu povestea pe care hmmm... tocmai am văzut-o? Ați văzut-o și voi?
- Noi doar am ascultat-o, și am întrezărit câte ceva, dar nu cred că am trăit-o așa cum ai simțit-o tu, spuse bătrânul povestitor.
- Când ne-am apropiat de Kaulsar Sarovar ai intrat în transă și ai început să vorbești ca și cum ai fi fost acolo, interveni Vigsai-Florin. Povestești de mai mult de o oră.
- Dimi, tu ești bine? se răsuci Cantor îngrijorat spre fiul său.
Dimi zâmbi și dădu aprobator din cap, dar nu spuse nimic.
- Fiul tău este prizonierul Somei, regina viselor și a poveștilor. Aici este oarecum apărat de aura lui Atal Rai și poate și de mine. Dar de îndată ce va ieși din această încăpere va recădea sub vraja Zeiței. Luna nu-l va lăsa să scape ușor, clătină din cap Majdahadna.
Cantor ar fi vrut să le-o trântescă că suntem în secolul 21 și să-l mai slăbească cu zeii și vrăjile, dar nu îndrăznea. Privirea lucidă a lui Dimi și forța întâmplărilor ce păruseră trăite cu adevărat îl făceau să fie circumspect.
- Și cum se termină povestea, întrebă el?
- Legenda care a ajuns la noi e ușor diferită de viziunea ta. Cronicile spun că Baba Atal, la mustrarea tatălui său a hotărât să plece spre sălașul său adevărat. S-a dus pe banca lui preferată de lângă Kaulsar Sarovar, s-a îmbăiat în bazinul sacru, a recitat rugăciunile de ofrandă Japji Sahib și apoi a adormit pentru totdeauna în ziua sfântă de 23 iulie 1627. Mai târziu a fost înălțat turnul în care suntem acum. Ne aflăm la etajul al nouălea, cel care simbolizează împlinirea spirituală.
Bătrânul tăcu, căzând pe gânduri.
- Și ce legătură este între Dimi și Atal Rai? întrebă Cantor sâcâit.
- Soma l-a iubit foarte mult pe Baba Atal, deși nu a putut niciodată să-i răpescă sufletul. Waheguru sădise înțelepciunea în el încă de la naștere și Atal avea poveștile sale, care țineau departe poveștile lunii. Ba chiar Soma însăși se spune că a fost vrăjită de istoriile închipuite de copilul înțelept. Și se mai spune că Soma a lipsit trei nopți de pe cer după moartea lui, oftă kavi-ul. Eu cred că Dimi este o reîncarnare a lui Baba Atal. Dar nașterea lui în lumea voastră sufocată de mașini l-a lăsat fără apărare. Și Luna l-a luat sub aripa ei. Dar geloasă cum este, îl vrea numai pentru ea.
- Și ce putem face? spuse Cantor uitându-se neliniștit spre fiul său.
- Partea bună este că Soma ți-a acceptat provocarea. Ai reușit să străpungi vălul trecutului și să pășești alături de Baba Atal. Îți iubești atât de mult fiul încât nici măcar zeii nu pot rămâne surzi. Există o șansă să-l eliberezi pe Dimi.
- Ce trebuie să fac?
- Există în inima Africii, acolo de unde am plecat toți și unde zeii s-au născut laolaltă cu primii oameni, sub privirea înțeleaptă a celui Preaînalt, un munte magic. Muntele Lunii se numește. Este chiar la izvoarele zeului râu, ale Nilului. Acolo vei găsi un războinic, nici femeie nici bărbat, nici om nici zeu, nici însuflețit nici rece. E paznicul Lunii, Elian pe numele său. Trebuie să ajungi acolo cu trei povești, care să fie ale tale și doar ale tale. Dacă vor fi pe placul lui, Elian te va lăsa să pătrunzi în tainița muntelui, unde se află cheile sufletelor răpite de Soma. O vei recunoaște fără greș pe cea potrivită pentru băiatul tău. Apoi el va fi la adăpost, dar numai după ce îi vei spune și lui poveștile tale.
- De unde să adun eu povești? întrebă cu umerii căzuți Cantor. Eu sunt fără povești. Poate dacă aș fi putut să inventez și eu basme, acum Dimi ar fi fost acasă, în siguranță...
- Nu cred că o poveste obișnuită ar fi oprit Luna, are vrăji puternice și când dorește un suflet deschide lumea tuturor istoriilor spuse de la facerea lumii, ba chiar și comoara celor nespuse încă de muritori. Dar acum știu că tu poți învinge, rosti încrezător kavi Majdahadna.

- Să mergi ușor, fără bagaj, ca un om simplu, continuă înțeleptul. Evită mașinăriile pe cât îți stă în putință. Să mergi pe mare, mai degrabă decât prin aer. Să iei drumul deșertului umil, în spinarea cămilei. Și să vâslești cu luare-aminte împotriva curentului fluviului-zeu. Nu-ți cumpăra liniștea, câștig-o. În truda de zi cu zi stau ascunse multe povești.
Și mai ales să nu uiți să iei de acasă trei lucruri care să păzească amintirea fiului tău în această călătorie. Dimi nu te poate însoți. E o luptă pe care trebuie s-o duci singur. Dar trebuie să te grăbești. Soma devine din ce în ce mai puternică în el. Îl voi păstra alături de mine pentru a încetini năvala viselor. Dar chiar și așa nu mai ai decât trei semne de lună nouă până când Dimi va fi în puterea Somei complet, pentru vecie.
- Ce lucruri să iau cu mine, întrebă pierit Cantor.
- Ia greul pământului, ușorul vântului și tăcerea cântului, spuse kavi pe neașteptate în românește, cu o mână pe creștetul lui Dimi.

Va urma.

Prima parte o găsiți la http://www.agonia.ro/index.php/prose/1809285/Omul_fără_povești_(I)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!