Stau aici de cateva minute. Nu m-am atins de tastatura. Mi-e frica. Imi simt puterile secatuite. Sa continui? De ce as continua? Oricum finalul va veni mai devreme sau mai tarziu. Viata s-a incapatanat sa-mi arate ca el poate sa vina si acum.
Sa scriu..Asta imi doresc. Sa scriu. Ma voi juca cu viata. O voi minti pentru cateva clipe. Voi face din aceste randuri o enternitate, contrar lucrurilor mici, nimicurilor ce ne inconjoara. Nimicuri? Nu stiu. Am considerat odata, nu cu mult timp in urma, de fapt, ca sunt totul. A fost nevoie de cateva ore, minute sau secunde. Nu-mi pot da seama de cat a fost nevoie ca totul sa se transforme in nimic. Eram in metrou, inconjurata de atatia oameni, de atatea suflete. Am verificat printr-o privire ochii fiecaruia. Imi doream sa le citesc fie si un gand. Nu am putut. Mi-a fost imposibil. Tot ce am facut a fost sa-mi alimentez fiinta la mandrie. Malefica mandrie. "Eu sunt speciala. Eu am vise. Imi iubesc visele si sunt mandra ca ele inca mai traiesc in mine. Nu am de gand sa le las sa plece din fiinta mea niciodata!". Asa suna monologul meu interior. Cat as vrea sa fi avut capacitatea sa opresc mandria asta , sa o fac sa moara pentru totdeauna pentru ca e distrugatoare. Poate daca as fi oprit-o nu mi-as fi iubit visele atat de mult, iar acum nu as zace in dureroasa constientizare a efemeritatii. Efemeritate a tutoror lucrurilor ce ne inconjoara. De altfel, efemeritatea viselor mele, a sinelui meu. Pentru ca ceea ce defineste cu adevarat Omul sunt chiar visele sale. Prin urmare, sinele meu e si el efemer. Dezamagitor. Niciodata nu am crezut ca ceea ce iubesc mai mult avea sa se transforme in Nimic in doar cateva ore. Incep sa ma intreb, poate visele mele s-au nascut din pacat, iar asta sa fie pretul platit. Poate Dumnezeu a vrut sa-mi arate ca mandria si iubirea de sine nu pot naste vise adevarate. Sau poate pur si simplu vrea sa-mi arate ca moartea e aprope, ca totul are sfarsit.Nu stiu. Nu stiu.. Apoi, sincer, nu stiu cat timp a mai trecut. cred ca o secunda a fost necesara ca Eu, chiar Eu, sa tai totul in bucatile astea efemere ce ma inconjoara acum. Sa dau vina pe mine doar, sau sa-mi gasesc linistea in ceilalti dand vina pe ei? Ar fi mai bine, dar nu ma lasa constiinta. Daca as da vina pe ei, m-as transforma intr-o lasa, incapabil sa apere ceea ce iubeste sau ceea ce de fapt crede ca iubeste, pentru ca daca ar exista iubire cu adevarat ar exista si forta de a continua. Ce mai pot intelege deci? Ca nu mi-am iubit visele. Asta e cel mai dureros. Si cat imi doream mai demult sa pot opri timpul. Parca stiam ce ma asteapta. Ceea ce se intampla acum e ca un raspuns ironic la tot ceea ce traiam si gandeam inainte. E chiar ...Sfarsitul.