Când reflectoarele au luminat scena, el s-a oprit la semafor. Până atunci, nimic nu-l oprise, nici măcar pentru o clipă din fuga lui de-a lungul străzilor.
Purtat de un val, alerga ca un cal de cursa lungă, spre o destinație incertă. Mânat de o furie apăsătoare, călca hotărât și calculat, ca să nu-și desconspire adevărata identitate. Minutele curgeau lent, în fața semaforului, și nicio mașină nu trecea. Poate că era noapte, poate că era dimineață; el nu mai simțea. Un val de căldură i-a cuprins tot corpul, iar fruntea îi asuda din abundență. Câteva picături i se prelingeau pe obrazul neted, care ascundea o intenție ascunsă.

Era pentru prima oară când nu mai simțea nevoia să se ascundă. Nici nu mai știa cum. Toate s-au dus în momentul în care ea și-a ridicat privirea din pământ și a râs batjocoritor spre el, ca și cum rolul pe care acesta îl juca nu era verosimil. De atunci, fugea spre un anumit punct unde spera el să găsească toate răspunsurile.
Semaforul arăta culoarea verde.

Gândurile i-au pornit în goană, iar orice mișcare rațională a fost inhibată de lipsa simțului de autoconservare. Gâfâia din greu; aerul pe care-l inhala îi ardea traheea și îi transforma plămânii în cenușă. Picioarele, însă, dădeau dovadă de o rezistență inexplicabilă și nefirească, iar el nu putea să nu se mire că se eschiva să îmbrace un alt costum, cu toate că era prima oară când se simțea cu adevărat dezgolit.

Alergătura a durat, poate, zile, luni, sau chiar ani. Dar nimic nu-l putea opri. Nu mai vedea veninul din ochii celorlalți colegi de scenă, nu mai simțea nici singurătatea din culise, nici durerea, și nici nu se mai gândea să se compătimească. În fața ochilor mereu răsărea chipul ei care, în spatele aspectului armonios, ascundea o ură dulce, ură care-i hrănea orgoliul înfometat. Cum se poate ca ea să fi refuzat tocmai când i-a descoperit secretul?

La răscrucea a două drumuri, s-a oprit. Pășea încet, înaintând spre stânga. După câteva ore de mers, a ajuns la malul unei ape. Acolo, așezată pe nisipul rece, stătea ea. A strigat-o. Nu i-a răspuns. Atunci s-a apropiat de ea și a bătut-o pe umăr.

- Sper că nu te așteptai să vin eu la tine, a spus. Răspunsurile nu vin singure, de bunăvoie.

- De ce? a întrebat-o, fixând-o cu o expresie disperată.

- Pentru că trebuie să afli singur.

El s-a așezat lângă ea și si-a rezemat capul de umărul ei.

- Dar nu poți să-mi spui tu?

- Nu asta e menirea mea. Poate că ai fi știut până acum dacă n-ai fi acceptat aceste schimburi de roluri.

- Eu nu știu cine sunt! a țipat el din tot sufletul.

- Ești derutat, a continuat într-o manieră dojenitoare. Această prefăcătorie ți-a întunecat mințile și te-a împins spre fatalism. Când nu ai mai știut ce să faci, ai aoptat un caracter neutru, cel puțin la suprafață, și ai renunțat să-ți mai exprimi sentimentele în mod direct. Ai încercat compătimirea, dar n-ai găsit-o decât în ochii celor naivi, ca mine. Apoi, de la o prezență sufocabilă, ajunseseisă pleci capul, ori de câte ori îmi întâlneai privirea. Recunosc, o perioadă te-am ignorat, dar apoi ceva în mine a luat foc, și am început să te urăsc, pentru că tu ai fost cel care a aprins flacăra. Și tu ce-ai făcut? Ai continuat să-ți joci roulul infect, care oricum nu-ți venea, ba chiar atârna ridicol pe umerii tăi. Nu știu dacă am refuzar să cred astea, doar pentru că odată am crezut în sinceritatea ta. Dar cu siguranță am renunțat.

El și-a ridicat capul. A stat o clipăpe gânduri, și apoi s-a ridicat în picioare în fața ei.

-Știi cât m-a durut?

- Eu credeam că le-ai încercat pe toate...

- Dar cu orgoliul meu...cum rămâne?

Furioasă, s-a ridicat în capul oaselor și l-a împins.

-Din partea mea, orgoliul tău poate să se îmbete cu apă rece! Eu vorbesc de viața ta! Nu o poți trăi într-o continuă minciună, nu te poți refugia în tine, ca într-un schit, blocând intrarea ca să nu te vadă nimeni cum te scalzi în propria mizerie. De ce acest schimb de roluri? Nu este un mod de a te regăsi.

- Ba da! a urlat el.

- Nu, nu este! Negi, negi tot ce ai și ce ai avut mai bun în viață!

El a apucat-o de brațul drept, pe care l-a strâns puternic.

- Și pe mine m-ai negat, exact atunci când aveai nevoie de mine... a șoptit ea printre dinți.

- Era groaznic... a slăbit strânsoarea și a coborât tonul vocii. Mă durea pieptul, nu mai puteam respira. Trebuia să pleci.

- De ce?

- Eu nu merit așa ceva, și-a coborât privirea. Nu sunt vrednic de un așa privilegiu.

- Aberații. Nici măcar pentru o secundă nu încetezi cu actoria asta depășită.

Pentru un moment, s-a lăsat liniștea între cei doi. El căuta disperat înțelegerea pe care, paradoxal, o considera nedemnă de el. O căuta în privirea ei întunecată de mânie.

- Nu vreau să joc în flimul tău, i-a tăiat vorba.
Atunci el a luat-o de mâini și a privit-o în ochi, trecând orice barieră impusă de sentimentele lui contradictorii.

- Eu cred că... te iubesc.

- Eu cred că ar trebui să nu ne mai vedem niciodată.

Ea i-a dat drumul la mâini și s-a îndepărtat cu câțiva pași înapoi.

- Cred că ai dreptate...

S-au întors unul cu spatele la celălalt, pornind fiecare în direcția lui. Atunci pământul s-a rupt în două. A fost ultima dată când s-a coborât cortina.