Capacitatea mea de a reacționa în vreun fel în fața unei astfel de situații a fost evident redusă, surpriza dacă aș putea s-o numesc astfel gândindu-mă nici acum degajată la acel moment, m-a redus la tăcere și doar acele lacrimi pornite să curgă , fără voce, doar nodul din gât când mi-am aruncat ochii spre bătrână căreia îi tremurau vizibil mâinile și părea distrusă, așa marțială cum stătea în fotoliul ei, au fost singurele forme de expresie pe care mi le-am permis spre a-mi manifesta mai ales dezamăgirea că totul nu putea fi decât o iluzie. Că de fapt destinul putea însemna acea clipă frântă firesc de o lege a firii, de o legătura deodată devenită indestructibilă.
Apoi părăsind casa, trasă de mână de mama care gâfâia, am simțit cum crește tăcută în interiorul meu o disperare cumplită, dureroasă asemeni unui junghi, răvășindu-mi pieptul.
Mă gândeam că George avea să vină în acea seară și nu-l voi vedea, nu mă va ridica pe genunchi, nu-mi voi mai vedea cadoul de Crăciun, nu voi ști niciodată ce mi-a luat. Îmi spusese la telefon că e ceva special și sigur avea să îmi placă.
Cum mă voi obișnui cu ideea că nu-l voi mai aștepta cu nerăbdare să apară, nu voi fierbe în colțul meu de canapea așteptând cu ochii mari, ca un pui de pisică gata să reacționeze când e chemată..." hai Lili, mergem să ne plimbăm_"
Și ne plimbam, luam străzile la rând sau la întâmplare, eu cu mâna mică și înghețată, înghesuită în pumnul lui uriaș...
Plângeam fără să spun nimic, mama îmi ștergea lacrimile, probabil se simțea vinovată pentru măsura extrem de exigentă pe care găsise de cuviință să o ia, se gândea probabil că plâng de bucurie că a venit după mine, de bucurie că voi merge acasă, îmi ștergea lacrimile cu batista care mirosea a apret și a acasă și-mi spunea că vom face brad ca în fiecare an, că la Cina a adus pepsi și se va duce să cumpere pentru mine pentru că doar mie îmi plăcea, că va face două torturi unul sigur de ciocolată și că mă va lăsa să merg să colind cu copiii de pe scară. Îmi spunea vorbind repede, în timp ce mi se părea mie că toată lumea ne privește pe stradă și aș putea striga " vă rog, femeia asta m-a răpit de acasă, faceți ceva", că tata plânge și o ceartă în fiecare seară, că ea nu a vrut decât să mă determine să fiu ascultătoare, că oricum eu nu am de unde să știu mai bine decât ea cum trebuie să fie lucrurile ca să fie bine.
Că o să văd eu când voi fi la rândul meu mamă...
" A fost o lecție pentru tine Lili, așa-i? Nu mai plânge ca o bleagă, oricum veneam să te iau, nu te lăsam eu cu baba aia sclerozată".
Mi-am dat seama în acele clipe repezi cât de mult mă înstrăinasem de ei, ce repede am clasificat vocabularul ei drept unul simplu și-mi repetam cu ochii uzi că eu nu sunt a lor, că la mijloc e o greșeală, cine știe cum s-a întâmplat să ajung să fiu fiica lor.

..." n-ai voie să întorci capul pe stradă, nu ai voie să alergi, nici să întârzii, să plângi să râzi excesiv, să privești mult timp o persoană. nu ai voie să rogi un bărbat, să mănânci lacom, mai ales să mănânci în locuri publice, să intri fără să saluți, să te așezi fără să ți se spună. privirea ta să fie mereu spre înainte, poziția într-un scaun dreaptă, picioarele strânse, nu-ți frămânți mâinile, mâinile te pot trăda mereu.
nu te miri în nici o situație fie ea oricât de bizară sau necorespunzătoare percepției tale..."

Acel Crăciun fost trist și gol de semnificație pentru mine. Am descoperit atunci că nu bradul, nu tortul, nici măcar mult râvnitul pepsi sau cadourile, stanioalele colorate sau globurile sclipind hipnotic în flashul instalației, nu ele erau elementele definitorii pentru bucuria și nerăbdarea cu care așteptam sărbătorile de iarnă. Era altceva, era acea pace sufletească pe care o simți atunci, pe care eu nu o mai simțeam în acel an deși eram printre ai mei. Doar în casa aia era acea linște de parcă acolo era mereu Crăciun.
Nu înțeleg de unde s-a născut în mine sentimentul acela, de ce mă credeam deodată altfel, de ce consideram că locul meu nu mai e în mediul în care trăisem până atunci...
E ciudat faptul că de atunci și până m-am desprins definitiv de familia mea, mereu am simțit la fel.
A fost ultimul an petrecut în acel oraș, până să vină următoarea toamnă ne-am mutat, nu înainte însă ca mama să mai meargă odată la doamna Vlădău, chemată fiind insistent de către aceasta. Motivul era un cec de zece mii de lei pe care cei doi, George și cu ea, mi l-au dăruit pentru când aveam să merg la facultate.
De ce a acceptat mama banii nu știu, poate i se părea firesc pentru timpul în care ea credea că am fost slugă în acea casă, poate tonul lor categoric a convins-o, nu știu, nici nu am vrut să o întreb, pentru mine a fost doar încă odată, o răscolire amară.
Apoi i-am ascuns așa cum ascunzi un jurnal sau fapte îndoielnice din viața ta...
Adânc în memorie. Știind că doar așa va durea mai puțin.
Am căutat să fac din nou comparații, să le caut defecte, să-i găsesc imperfecți și bizari deși am știut mereu că ei vor rămâne așa cum i-am simțit în sufletul meu. Parte a copilăriei mele. Se poate să nu fi fost așa, se poate pe undeva să fi adus aportul meu ca adult sau ca individ supus firesc legilor timpului, să fi încercat în acest mod un fel de romanțare în ce privește faptele. Nu poți estima corect după atâta timp poți doar să cauți adânc în tine, să te scotocești de toate și să încerci să le scoți la iveală așa cum ți se pare că au rămas ele pentru tine.
Pe bătrână nu am revăzut-o niciodată. Dacă aș mai fi copil aș prefera să cred că fantoma ei nu cutreieră tristă holurile casei, sufletul ei și-a găsit cumva liniștea. Ca adult sper că ea nu mai există nici într-un fel. A murit, rămășițele ei s-au risipit și atât. Pentru că nu părea genul de spirit care să tragă speranțe. Și oricum ceva bizar din comportamentul ei și din aerul acelei case respingea dogmele religioase pentru a-mi permite să spun..."aș vrea să cred că a ajuns în rai".
Dar mă pot înșela desigur, avea acolo în camera ei mică mirosind a busuioc și a mir, fotografii în care părea că a fost fericită.
Pe măsuța ei de lângă pat, lângă veioză, lângă ceasul de masă vechi, potretele copiilor ei zâmbind erau încadrate de fotografia ei și a soțului ei, un domn despre care nu aveam cum să-mi fac o părere, pe care îl clasificam doar mort, trecut în neființă.
Genul acela de fotografii în care cel imortalizat e așezat cu chipul puțin întors, cu ochii umezi, bine conturați, fața radiind o lumină artificială, zâmbetul etern. Același gen întâlnit adesea pe pietrele funerare, te oprești atunci și privești și simți cum sufletul ți se strânge sau mintea se înfioară, la ideea că acele imagini sunt atât de bine păstrate, dincolo de realitatea timpului respectiv.
A fost apoi, la liceu, un timp în care locuind la cămin împreună cu o adunătură de fete mi-am reamintit de ea, de regulile ei, acele sfaturi mi-au folosit neînchipuit de mult, încă mai uzez de unele, deși n-aș putea spune despre mine că sunt neapărat conservatoare.
Nu întorc niciodată capul după nimeni, oricât de tristă sau abătută sunt nimeni nu știe, fruntea sus, privirea înainte, spatele drept, nu folosește nimănui deprimarea ta.

Apoi am lăsat-o să se șteargă să devină umbră, până când acea bătrână, cu cârja și cu piciorul ei mai scurt, a intrat și brusc am devenit pentru o clipă cea care fusesem cu atâția ani în urmă. Și nu era întâmplător..nimic nu pare a fi întâmplător sau poate uneori coincidența leagă evenimentele și noi de precipităm să credem că destinul ce ne definește sensul, e responsabil pentru toate.

Nu părea să fie întâmplător pentru că la scurt timp m-am reîntâlnit cu George. După atâta timp, într-o singură clipă, eu fără a mai fi copil, el ușor trecut de patruzeci de ani...
Și-n acel moment, cu inima bătându-mi haotic la auzul numelui rostit întâmplător, mi-am spus prostește că acea bătrână fusese probabil un mesager, iar viața mea e doar un cerc, pentru că în loc să-mi găsesc liniștea sau speranța mergând înainte , totul s-a întâmplat prin legătura aceea cu trecutul..