Lucreția îl văzu prima dată pe Ludovic în lift. Era într-o dimineață, la ora când toți angajații, funcționari de diferite vârste, se grăbeau să ajungă la lucru măcar cu vreo cinci minute înaintea șefului. Liftul în acele minute de obicei era plin cu femei tinere printre care rar nimereau și vreo doi-trei bărbați de teapa lui. Lucreția ieși după Ludovic la etajul 17 al clădirii cu 19 etaje. Ea l-a salutat respectuos, iar el, puțin fâsticit, i-a răspuns cu politețe, fiind dus undeva prea departe în gândurile lui. Adică, el era într-un fel ca și cum absent la atenția, ce i se da, din partea unei femei tinere, bine bronzate și necunoscute, cu un vino încoace al ei, sesizat chiar de la prima vedere. De acestea însă erau mai multe. Dar ea mai era și un adevărat vulcan. Trebuia numai ca acesta să se trezească.
Mai departe, în calea lui spre oficiul aflat la capătul coridorului lung al hotelului amplasat în cenrul orașului, el salută niște niște studenți sosiți disdidimineță, își aruncă privirea spre o colegă de lucru, care-i ieși întâmplător în cale, pare-se, din contabilitatea institției.
Ludovic a descuiat ușa și a intrat în odaia 1724, care era o simplă cameră dublă de hotel, transformată într-un cabinet metodic al instituției de învățământ postuniversitar, unde acesta era angajat la lucru de vreo câteva luni de zile. Prin geamul mare cât peretele văzu nori grei de ploaie.
- Ce bine e că am ajuns la timp, zise el satisfăcut și se așeză la masa lui de lucru.
Porni calculatorul. Paralel și-a pus să-și fiarbă o cană cu apa și peste vreo câteva minute avea să-și bea ceaiul pe care nu la dorit acasă. Între timp apăru și colega de birou, care i s-a lăudat că are niște copturi dulci la ceai și dimineața posomorâtă de afară, se transformă încet într-o mică sărbătoare a unei zile obișnuite de muncă.
În timp ce ambii colegi sorbeau ceai din cănile lor, sună telefonul. Ludovic îl ridică și auzi o voce necunoscută care rosti următoarele fraze:
“Să ne trăiești timpuri frumoase. Ce mai face Groznâi? Cum stau lucrurile la tema noastră?”
- Vă mulțumesc. Sunt captivat și lucrez la ea de dimineață.
- Da de chestiunea aceia ce se mai aude?
- De care… dovedi el să întrebe după care telefonul muți.
După voce semăna să fie un om cunoscut. “Dar, să-l dau dracului, dacă-i așa de înfumurat”, își zise Ludovic.
- Dar nouă ne pare că te va lua dracul chiar pe tine, i-au șoptit la ureche doi îngeri păzitori, care nu se vedeau, nu se auzeau ca țânțarii după miez de noapte, dar care tot mai insistent se făceau auziți doar în urechile lui Ludovic Groznâi. Că așa îi era numele lui de familie.
La amiază, adică peste câteva ore, Ludovic observă că liftul rapid cu care s-a urcat la etajul 17 s-a defectat. Era reparat chiar în acea oră la etaj, având ușile întredeschise. La motorul lui lucrau doi mecanici. Din această cauză el se îndretpă spre scara hotelului. A urcat vreo două etaje până la restaurantul de sus sau mai bine spus cafeneaua, ce nu era ca restaurantul “Mercur”, dar tot se afla la înălțime. Acolo se putea lua masa din când în când, fiindcă ciorba sau zeama și borșul erau gustoase ca la mama acasă.
Ciorba era cu fasole, cu legume, cu ce vreți numai nu era de burtă, ca în alte părți. Borșul avea numaidecât o culoare roșie, bordo, fiindcă în el erau fierte sfecle roșii și alte legume, ingrediente, condimente.
Fiind preocupat de zeamă și de ardeiul, care de – altfel era prea iute, n-a observat privirile aceleiași femei tinere, care l-a salutat când ambii au ieșit dimineața din lift la același etaj.
- Trăim în pace și bunăvoință cu vecini? Această întrebare a ei pică ca din senin și Ludovic s-a simțit obligat să-și întrerupă îndeletnicirea, mai ales, că tânăra și-a cerut voie să se așeze la aceiași masă.
- Mă simt onorat de prezența dumneavoastră și chiar vă rog să vă așezați, fiindcă locurile sunt libere.
A privit-o drept în ochi, fiind frapat de frumusețea lor, de licărul viu ce strălucea în ei ca două stele enigmatice de pe o parte a boltei cerului spre care demult nu ne îndreptăm ochii. Dar fiind frapat de frumusețe, s-a simțit puțin stângenit de faptul că a fost prins la masă în timp ce se “lupta” cu iuțeala ardeiului. A continuat să-i studieze ochii și fruntea, și părul auriu care-i cădea lin ca o apă peste umerii puțin dezgoliți din spate.
“Nu știu ce s-a întâmplat și nici nu pot să mă explic. Tot ce simțeam se rezuma la faptul că femeia din față îmi plăcea. Îmi plăcea cum îmi plac dulciurile, cum îmi sunt dragi florile și mireasma lor. Mai ales, cea a florilor de tei. Îmi plăcea fața, ținuta ei maiestuoasă, dominantă, privirea cutezătoare, profundă. Pentru moment am uitat de zeamă. Am luat însă din nou lingura în mână și când eram s-o bag în farfurie, noua mea cunoștință mi-a spus:
- Sanda, colega dumitale, te-a trădat.
- Cum adică? Nu-mi vine să cred, fiindcă nu-i în firea ei să faca așa ceva.
- Mi-a spus că ești obsedat de o aventură polonă în Moldova, cu alte cuvinte de o monografie tradusă stângaci…
- Mai las-o baltă, că nu-mi arde de glume.
Cu aceste cuvinte, după ce s-au ridicat de la masă, au intrat în lift. El un tânăr lung, puțin palid la față, vorbea stânjenit. Ea o femeie nu prea tânără, dar frumoasă foc, o asistentă a profesorului de Economie a Turismului de la Instituția de învățământ, de studii postuniversitare și de reciclare a cadrelor…
După ce s-au închis ușile liftului, au simțit că parcă sunt zmunciți din loc. N-ar fi dat nici o atenție zmunciturii, dacă nu li se stingea lumina. În casele de locuit din orașul în care locuia Groznâi așa ceva se întâmplă mai des, dar în hotel au pățit-o pentru prima oară. Deși părea că au nimerit într-o pană de lipsă de curent, liftul continua să coboare în jos prin labirintul lui. Mișcarea devenea atât de accelerată, încât credeai ca s-au rupt firele de metal, care trag sau coboară cabina liftului în sus și în jos.
Ce a urmat mai departe nu mai contează, fiindcă ambii s-au pomenit căzuți parcă pe altă planetă. De fapt însă erau pe același pământ, numai că în alte vremuri. În cele din trecutul nu prea îndepărtat, care au fost cu aproximativ o jumătate de mileniu în urmă.
Ludovic simți că-l ustură ochii. El își frecă pleoapele blestemând pașnic, doar în gând, clipa în care a urcat în lift. Avea destul timp la dispoziție și nimic nu-l încurcă să urce sau să coboare două etaje pe scări continuând discuția cu femeia care începea să-l atragă în mrejele ei. Spontan Ludovic începu să tușească, mirat. Ridicând ochii i se păru că zărește strigoi de fum urcând de-a lungul pereților. Strigoii se prelingeau, târându-se printre niște bănci de lemn, înălțându-se spre ferestrele oblonite. Văzu câțiva fluturi mari zbătându-se aiuriți de ferestre, apoi auzi zgomote și vedenii care se învârteau într-un cerc de lumină și în altul de umbră al sălii cufundate în semi-obscuritate. Toate se petrecură atât de precipitat și izvorau atât de firesc din starea lui de suflet, încât nu se prea tulburaseră. Vroia să-și lămurească ciudățenia sufletului pe care o traversa în acele clipe, dorea să savureze mai din plin impresiile vagi și muiate în vis, care îl străbăteau. Însă ciudățenia era într-atât de reală, încât el nu mai avea altă ieșire decât să accepte noile realități. De aceea privea oarecum zăpăcit, dar fără teamă haitele de șobolani, roiurile de fluturi și de năluci ce invadau ungherele și tușea încet, frecându-și pleoapele. Nu adormise, însă nu înțelegea ce s-a întâmplat cu dânsul în clipa când s-a stins lumina din lift. N-a știut câte clipe s-au scurs. Dar a sesizat că dintr-un anumit moment clipele pentru el nu s-au mai numărat așa ca de obicei, pentru că ceasurile și lumea, ori sau oprit înmărmurite în loc, ori s-au derulat într-o direcție inversă ca lanțul la capătul căruia se află o căldare ce coboară în fântînă, după apă.
A mai sesizat că este martorul unui incendiu, iar toate vedeniile fuseseră numai amagiri, mirajuri. Focul venea de undeva dintr-un depozit, dintr-o grotă cu ferestre în fier oblonite. De acolo se răspândea incendiul care cuprindea coridorul și alte încăperi. A prins curaj sărind peste câteva bănci și mese ca un gimnast. A ajuns la o fereastră. A deschis-o repede, deoarece mușchii lucrau prompt, corect, anticipând gândul. A înțeles, însă, că pe acolo nu e scăpare. A privit prin geam noaptea clară și cu lună plină, lăsând strigoii de fum să alerge prin fereastra deschisă și să piară după plac. S-a întors înapoi oarecum intimidat de lipsa Lucreției. Da oare unde a dispărut ea? De ce a rămas singur, fără Lucreția?
Îl învolburau întrebările când în pragul unei uși a văzut-o pe Lucreția. Ea a apărut în prag cu părul învolburat, fără haină, fără încălțăminte și cu fălcile pe alocuri tăiate de lama unui brici, care sângerau. S-a speriat ca la apariția unui duh rău. A șoptit, întrebând: “Ce s-a întâmplat?” – dar spaima focului l-a forțat să repete a doua oară întrebarea și el chiar a răcnit, rezemându-se împietrit de ușă.
- Lucreția!… Văd numai foc, foc pretutindeni!..
Alt trup dezgolit, înspăimântat și fără rușine apăru din altă ușă, iar alături de el, umbra fără zâmbet al unui tânăr care s-a apropiat de Lucreția.
În sufletul lui Ludovic se cobora lent și atroce ceva necunoascut până atunci. Urechile îi vuiau cu sunete pe care le mai auzise-ră cândva. La Groznâi, în orașul de la care i se trăgea numele de familie. Pentru că atunci, cu câțiva ani în urmă el n-a avut nimic care să-i confirme identitatea, cel care l-a găsit, l-a dosit și l-a oploșit la casa lui i-a pus numele Ludovic Groznâi.
Acum Ludovic refuză să creadă că totul ce vede el cu ochii săi, nu cu ai Lucreției, este adevărat. Poate că, totuși, visez aceste scene obscene și nefirești…
- Vreau să telefonez… imediat…
- Vom arde de vii, vom arde cu toții…, se tânguia Lucreția printre lacrimi și stropi mărunți de sânge i s-au prelins pe un obraz.
Ea nu părea stângenită de trupu-i gol și alb, ca al unei diavolițe bălăi în fumul albicios și flăcările incendiului. Ludovic descoperea cu ochi speriați sânii palizi și coapsele abia ascunse. El cobora privirile mai jos, neizbutind să înțeleagă ce s-a întâmplat. Gândurile îl chinuiau, dar nu-l împiedicau să acționeze. În camera următoare nu era fum, dar o droaie de guzgani roiau pe covor ca vermii de mătase printre frunzele de dud.
Pe o canapea veșminte, iar pe covor erau câteva căni mari de lemn rostogolite. Era tot ce a putut vedea în boarea lunii pline de la care răzbăteau câteva raze de lumină.
- Sunteți arestați ca spioni ai regelui de la Cra…, auzi el și simți cu durere brațele sale sucite la spinare, fiind, totodată doborât cu fața la pământ.
Toate cele întâmplate anterior au dispărut ca la un semn magic făcut cu o baghetă fermecată. Persoanele care l-au însoțit până în acel moment s-au dizolvat și au dispărut ca un fir de fum, ridicat sus de tot pentru a se contopi cu nourașii zglobii de pe cerul cu o nuanță albastrie-azurie de la un început de toamnă. Ludovic a fost aruncat într-o încăpere întunecoasă, iar ceilalți au avut o altă soartă, rămânând în alte timpuri și pe alte tărâmuri. Mulți dintre ei s-au întors la Groznâi. Numai el a rămas la Mama-Dracului în trecutul nebulos. Nou-venitul era întâmpinat cu indiferența, caracteristică oamenilor de demult. El nu avea nici o vină de cele întâmplate, atât doar că deveni singur jertfa unei întâmplări ciudate cu repercursiuni absolut neaștepatate. Deveni fără voie un “client” al mașinii timpului, despre care auzise câte ceva, si văzu-se câteva filme la micul ecran.
Sunt povești adevărate sau și mai rău - niște halucinații aberante, îmi reproșa un ascultător căruia am început să-i destăinuiesc cele deja spuse.
- Ba sunt câteva întâmplări adevărate, fiindcă vremea poveștilor pentru copiii micuți, deja a trecut, mă încăpăținam eu cu tot dinadinsul.
- Și de unde le-ai luat pe toate, pentru că totuși ele nu seamănă să fie inventate sută la sută. Deși, dacă e să stai bine și să cântărești, tocmai ești bun de astfel de brașoave…
- Dar, vă jur că nu sunt brașoave…
- Bine, bine, atunci să-mi spui ce sunt?
- Sunt niște destăinuiri ale unui om care mi-a spus că s-a săturat până în vârful capului să tot încerce a dovedi că o bătălie, care ar fi fost destul de crâncenă, de fapt nu a avut loc… Că și cronicarii mint. La fel ca și majoritatea istoricilor… Așa că, dacă dorești să asculți ce-ți spun mai departe, ascultă, dacă nu, nimeni nu te obligă.
- Ești tare șmecher. Dar nici eu nu-s mai rău, mi-a spus interlocutorul și a continuat.
Probabil că știi măcar ceva despre lupta moldovenilor de la Dumbrava roșie? Cum să nu... Istoria aceasta o știe chiar și elevul cel mai leneș pentru că e o întâmplare foarte interesantă. Ba nu-i așa. Conflictul care ar fi avut loc pe la anul 1359 nici pe departe n-a fost așa cum l-au descris cronicarii. În viziunea unuia dintre ei, conflictul, sau mai bine zis, bătălia, avu loc din cauza unor neânțelegeri dintre doi feciori ai domnitorului Ștefan, proslăvit cel Mare. Ambii se certau între ei doar pentru a se instala la cârma țării. Cel mai mare din ei, fiind învins de Petru cel mic, fuge în țara Leșilor sau Polonia, cum i se spune astăzi mai pe înțelesul tuturor și obține spriginul regelui polon, după ce i-a promis supușenie și închinarea tuturor pământurilor românești, începând de la munte și terminnând până la mare. La Marea Neagră, bineânțeles! Însă gura păcătosului n-a spus tot adevărul și atunci, când oastea polonă a călcat la 30 iunie 1359 pe plaiurile moldave, succesul scontat n-a venit. În calea lor n-au ieșit oștiri înarmate, deaceea lupta decesivă așa și n-a fost dată. Succesul oastei polone de la bun început a fost iluzoriu. Petru cel mic, nu s-a încumetat să intre într-o luptă deschisă cu Ștefan și cu leșii lui. Cântărind bine echilibrul de forțe, el se gândi să recurgă la un vicleșug mai vechi, cunoscând bine o pădure din apropierea Cernăuților de astăzi. Iar pădurea de acolo era deasă și mare… Ce-a urmat mai departe cred că știi bine, căci n-a fost ca în povestea cu Scufița Roșie, ci altfel. Þara Leșască, cum au notat și cronicarii a suferit o înfrângere în bătălia care, parcă, nici n-a avut loc. Incursiunea lui Kazimir cel Mare în anul 1359 multă vreme a rămas învăluită în mistere. Iar peste câteva sute de ani niște istorici au confirmat că, de fapt, în timpul domniei lui Kazimir n-a avut loc nici un fel de conflict militar între oștirile moldovenești și cele leșești. În anul 1359 Þara Moldovei pare că s-a constituit ca formațiune statală și l-a avut ca domnitor pe Bogdan I, fost voievod al românilor din Maramureș. El s-a aflat în fruntea lupelor cu Regatul Ungariei pentru independența Þării Moldovei, încununate cu succes abia la 1365.
- Văd că ești tare în materie de istorie! Nu îndrăznesc să te contrazic. Dar fii bun și-mi spune, ce pământuri a inclus Bogdan în componența noului stat feudal?
- A inclus în componența Moldovei voievodatul de la Suceava-Rădăuți și Þara Șepenițului.
- Da știi unde s-a sinucis și unde a fost îngropat Decebal?
L-am întrebat așa pe interlocutorul meu sperând că-l voi lua prin surprindere și el nu s-a mai lăuda în fața mea, dar zădarnică mi-a fost încercarea. El m-a privit atent cu niște ochi blânzi ca a unui câine, care-și jelește stăpânul. Pentru câteva clipe m-am simțit că-mi pierd pământul de sub picioare. Unde mă aflam? În ce epocă și cu cine stam la taifas într-o celulă întunecată? Răspunsul nu avea de unde să vină, în schimb interlocutorul meu a spus: “Vor trece zeci și sute de ani până va fi descoperit un document arheologic-epigrafic extraordinar de important, care v-a vărsa lumină și peste această enigmă, pe care tu crezi că acum poți s-o descifrezi.”
Am devenit mai mult decât atent, eram chiar eclipsat de el. Nu mai aveam nici replică și nici cuvinte. Oare ce-ar fi zis omul cel simplu din satul meu de baștină, care găsea imediat replici și mai era capabil să răspundă la orice întrebare cu o altă întrebare? M-am lăsat atacat verbal din toate părțile și am ascultat ce mi-a spune în continuare necunoscutul. Iar el a zis.
- Să știi că este un monument funerar cu un basorelief. El a aparținut unui ofițer roman. Pe el se găsește o inscripție care contestă ultimile clipe ale lui Decebal al vostru.
- Interesant ce conține inscripția!
- Ea menționează localitatea Ranisstorum, sediul cartierului general al împăratului Traian, drept loc unde, după decapitarea regelui dac, au fost aduse capul și mâna dreaptă a acestuia, de către un călăreț roman.
- Și unde a fost acel loc?
- Dar ce voi avea eu dacă-ți spun locul unde s-au petrecut dramaticile evenimente – aducerea capului lui Decebal și îngroparea rămășițelor sale pământești?
- Prietenia mea și susținerea mea cu orice preț indiferent de condițiile în care vom nimeri, am răspuns.
- Accept. Dar și te previn: din clipa aceasta ești sclavul meu și să nu încerci să dai bir cu fugiții atunci când vei vedea că ți se întâmplă lucruri ciudate, ci să mă ajuți pe mine și astfel te vei salva și tu, altfel au să-ți putrezească oasele într-o cetate situată pe malul Mureșului.
Am înlemnit pe loc, dar când mi-am revenit în fire începeam să judec în fel și chip și înțelegeam că, deja sunt întemnițat într-o cetate situată pe malul unui râu.
***
Ludovic a acceptat condițiile pe care i le-a pus necunoscutul erudit și pentru că întunericul nu se risipea și nu era clar de-i zi sau noapte. Dar el l-a mai pus la încercare pe acesta, rugându-l să-i explice cine a fost și poate, mai este Decebal.
Necunoscutul nu l-a consolat și nici măcar nu s-a supărat, ci i-a povestit ca la carte, că Decebal a fost rege geto-dac în anii 87-106. Era feciorul lui Scorilo și nepotul lui Darius, care i-a transmis benevol puterea. A fost un rege foarte talentat în arta războiului. Cea ce nu se poate spune despre domnitorii Moldovei vechi sau a celei din care ai nimerit tu în acest timp.
Accentul pus de stăpânul meu, m-a pus pe gânduri, dar n-am făcut nici o mișcare care putea să-mi trădeze îngrijorarea.
Decebal în anul 87 înfrânge armata romană condusă de Cornelius Fuscus.
- Cât de informat este acest necunoscut! De unde le știe el așa de bine pe toate? Oare nu este vre-o vrajă la mijloc, sau…
- Sau ce? Crezi că nu știu că te cheamă Ludovic Groznâi iar pe tată-tău l-a chemat Iosif. Lasă-te de gândurile cele rele și ascultă-mă fără a pune întrebări de prisos, mi-a zis el și a continuat să povestească despre Decebal ca dintru-un manual de istorie a românilor.
În scurt timp regele dac fortifică sistemul defensiv din Munții Orăștiei, transformând Dacia într-o forță de temut a timpului. Prinzând puțin curaj mi-am permis și eu la rândul meu să mă laud, spunându-i că încă cu mult înainte de formarea, cu peste două milenii în urmă, a statului dac centralizat și independent, aflat sub conducerea lui Burebista, în Dacia au apărut diferite formațiuni statale care s-au afirmat cu o viață materială și spirituală avansată.
- Bravo! Să știi că nu degeaba popa care te-a botezat, te-a numit Ludovic deșteptul. Așa să-mi fii și în lupte, fiindcă ve-i fi trecut prin foc și prin sabie, și dacă n-ai să-ți pierzi cugetul și curajul, vei ieși învingător. Dacă nu, atunci vei plăti tributul pe care l-au dat mii de viteji ca tine, m-a consolat necuoscutul.
Iar eu, prinzând curaj și o dorință mai mare de a demonstra că știu ce știu i-am spus: strămoșii noștri, geto-dacii, își cultivau pământul, îngrijind turmele de animale, îndeletnicindu-se cu meșteșugurile. Ei înțelegeau să trăiască în pace și bună vecinătate cu alte popoare, întreținând cu acestea relații de colaborare pe toate planurile, dar împotrivindu-se de fiecare dată când oștiri străine le călcau hotarele. Ei au intrat în conștiința contemporanilor cu titlul de “cei mai drepți și cei mai viteji dintre traci”, geto-dacii, strămoșii noștri, și-au afirmat cu îndârjire aspirația de libertate.
- Dar nu toate timpurile v-au fost favorabile. Permanent v-a atârnat sabia lui Damokle de asupra capului, când de la sud, când de la răsărit. Dar cel mai des de la răsărit. N-au rezistat nici valurile lui Traian și nici urmașii celor mai viteji dintre traci.
- De ce sunteți așa de categoric?
- Ba nu mai sunt! Vrei să-ți mai spun ceva?
- Numește-mi domnitorii Moldovei și ai Þării Românești, dacă poți.
- Da cu cine dintre dânșii vrei să încep, cu Alexandru sau cu Dragoș?
- Începe cu cine vrei.
Interlocutorul strănută de vreo două ori, fiind cuprins în acelaș timp și de o tusă înăbușită, după care zise că sufletele seci, de obicei trec prin viață fără să-i simtă dulceața, fără să dovedească să se impună. Au fost prea mulți domnitori, unii din ei fiind lași, slabi și chiar prea prăpădiți. Dar cei puternici, când reușeau aveau dreptate. Așa că mi-i greu să le pomenesc numele, dar o voi face, începând cu doi Alexandri, unul a fost numit Bun, altul fiind într-un fel mai nebun a rămas Lăpușneanu.
Au fost prea mulți, precum am spus; și Aron Vodă pe la 1592-95, și Petru Șchiopul, dar și Rareș, Aron. Cel mai cunoscut și iubit fiind Ștefan cel Mare, nu Ștefăniță, zis cel Tânăr.
Dar nici unul n-a fost fidel, atât cu propriile soții, cât și cu aliații. Chiar și Polonia de multe ori s-a văzut trădată de domnitorii moldoveni. Una spuneau când jurau credință regilor leși și alta făceau după ce trecea puțin timp de la pronințarea jurămintelor. De aceea s-a încercat de a pune capăt neânțelegerilor prin foc și prin sabie. N-a fost ușor să atragi Moldova de partea Coroanei polone. Deaceea după o incursiune nereușită din anul 1450 Polonia și-a modificat parțial tactica sa față de pământurile moldave. Fiindcă țara voastră plutea între turci și leși, între magiari și tătari sau ruși. Soarta era destul de vitregă cu moldovenii. Ea, a fost, poate, puțin mai bună, doar pe timpul domnitorului Ștefan cel Mare. (!)
(despre monarhia lui Ștefan cel Mare a povestit cu unele detalii interesante și istoricul polonez din secolul XX Zdzdislaw Spieralski. El ne-a lăsat moștenire o carte intitulată Awantury Moldawskie).
Duelul între noi a durat încă multă vreme. Era un duel viu al minții și al cunoștințelor în materie de istorie și de tot ce a fost, era o conversație între două persoane care nu se vedeau bine una pe alta, nu se cunoșteau, dar se auzeau și se înțelegeau destul de bine.
***
Apropierea sufletească, cât și relația umană a lui Ludovic cu necunoscutul misterios și arhicunoscător al lucrururilor și al evenimentelor care au fost, a început să dea primele roade. Din gura lui Ludovic necunoscutul află unele crâmpeie despre monarhia lui Ștefan cel Mare, dar și despre lupta de la Selimbăr din anul 1599, ultima lună de primăvară, sau cu alte cuvinte, din preajma unei veri semnificative.
Nopțile erau deja scurte, iar zilele foarte lungi. Printre zăbrelele de fier ale temniței în care ambii de câteva luni de zile își creșteau niște bărbi stufoase și roșcate pătrundeau primele raze ale dimineților de la începutul verii. Ludovic și necunoscutul lui partener și frate în nenorocirea din celula temniței sufereau de o insomnie, care îi ținea pe ambii în discuții aprinse aproape toată noaptea, apoi chiar și ziua.
Lupta de la Selimbăr se dădu pe întinsa câmpie dintre orașul Sibiu și comuna Selimbăr, istorisi necunoscutul, care mai târziu i-a destăinuit lui Ludovic că este un cronicar maghiar cu numele de Ștefan SZAMOSKOZY.
Dar, originea și apartenența etnică nu-l prea interesa pe Ludovic. Ștefan de lângă el putea fi și maghiar și polonez. Putea fi chiar și un arab sadea sau vre-un beduin arab ori african. Contau doar destăinuirile lui, care îi incitau și împrospătau imaginația, ca primele raze de soare apărute după o săptămână bântuită de ploi și nori groși pe tot cerul.
Șesul pe care s-a desfășurat lupta era împărțit de albia veche și moartă a Cibinului, așa se numește un râuleț mic, încât partea dinspre Selimbăr părea mai aplecată, iar cea de către Sibiu mai ridicată. Distanța era de 4000 de pași (între Sibiu și Selimbăr). Mihai, un alt domnitor viteaz se așeză spre sud-est, iar cardinalul în partea opusă spre apus către râul Cibin. Judecând după aceste condiții, prevedeam fără să mă fi înșelat, că desfășurarea luptei va fi mai curând în folosul valahului decât a ardelenilor. Pe de altă parte, cardinalul cu armata sa ocupă partea mai apleactă care era închisă de prașul și râul Sibiului. Mihai cuprinse cu oștirile sale locurile din partea de jos, partea de sus de Selimbăr, care sunt mai în apropierea munților de asupra Sibiului și Selimbărului, așa că dacă s-ar fi cântărit bine foloasele, s-ar fi văzut că voievodului sau norocul îi dădu un loc mai prielnic, sau dânsul și-l alesese după propria sa chibzuință. Încolo în față cardinalul avea cam 1000 de călăreți din oastea sa. Cu aceștia împreună mai fură trimiși înainte încă trei sute de polonezi ușor înarmați, prevăzuți cu arcuri și praștii și cu săbii. Acești ostași ai săi erau conduși de către un nobil polon. Iar pe toți aceștia îi conducea Moise Szekely, singurul bărbat credincios și statornic, acela care mai apoi plăti cu moartea râvna de stăpânire asupra Transilvaniei. La dreapta acestora erau pedestrașii luați din garnizoane și trimiși de sași, conform obiceiului în număr de 800. Flancul acesta era dat spre apărare lui Ștefan Lazăr, luptător care s-a evidențiat în mod deosebit în războaiele lui Ștefan Batory, regele Poloniei, duse cu rusii. La aceștia se mai alătură vestitul căpitan de pedestrași din Brașov, ungurul Cheorghe Aradi. În stânga erau așezați 600 de soldați pretorieni numiți după uniforma lor albastră și împodobiți cu toate distincțiile, pe care acest soi de armată le putuse câștiga. Căpetenia acestora era Mateiu Perusith, un viteaz îndărătnic și barvbăiat, care de la început fi ales de principele Andrei ca apărător al principatului.
- Că bine vorbești, de parcă le citești dintr-o carte, i-a spus Ludovic, dar vorba lui s-a prins ca nuca de perete. Cronicarul fără să dea măcar o cât de căt de mică atenție, continuă.
- Pe urma acestui rând de viteji, împărțit în trei, călca o armată auxiliară de aproape 500 călăreți, în fruntea cărora erau puși Petru Huszar și Ștefan Tahi. Acestora le era încredințată în aripa dreaptă întreaga conducere. În aripa stângă s-a aranjat Andrei Barcsai, banul lugojean, cu puternica-i companie de călăreți. În dreapta, tot atâția pedestrași aleși din rândurile țărănimii, cât și altă amestecătură de oameni strânsă laolaltă.
- Parcă ar bate, parcă n-ar bate câmpii, se gândi în sinea sa Ludovic, și nu spuse nimic, pentru ca să nu-l supere pe povestaș cu sâcâielile lui. Că nu era el unul plâmădit din aluatul de sâcâitor, ca alții, pe care a avut timp să-i cunoască.
Iar toată linia frontului era închisă după aceștia de la spate de falanga compusă din oamenii și nobilimea comitatelor, care – după cum dovedi sfârșitul luptei – intrară în vârtejul încăierării cu o vitejie mai mult prefăcută, decât cu suflet războinic, fiind gata mai degrabă să-și întunece faima ostășească de odinioară, decât de a se lupta cu mai multă bărbăție.
Iar principele valah supraveghea la stânga falangei tot mersul luptei. Și pentru ca ai săi să cunoască locul așezării lui, prezența-i era trădată printr-un mai înalt steag, care purta litera “A”, pregătit anume pentru aceasta.
El se văzu că a îmbrăcat o hlamidă roșie în felul uniformei militare și pe potrivita staturii sale. Armata voievodului era astfel orânduită că la stânga stătea Baba Novac cu voluntarii săi, iar în dreapta era cavaleria sârbilor. În mijloc se găsea armata ungurească, în care voievodul își puse înainte de luptă nădejdea într-un sfârșit cu izbândă. După aceștia urmau cazacii, polonezii și cavaleria puternică a românilor și în sfârșit însuși voievodul cu rezerva sa și o mie de securi, unde se afla și întreaga ceată a boierilor. După ce se puseră la cale în felul acesta, s-a suflat în tmbițe și tunurile împreună cu toate mașinăriile de război începură să împrăștie moartea, iar văzduhul întreg se umplu de strigăte, de răcnete, de zdrăngănitul săbiilor îngrămădite și încrucișate, în sfârșit de pucioasă, de ciocnirea sulițelor și a săgeților care la încept străluceau printre tunuri. Toate s-au umplut de fiorul omorului. Artileria pricinui mai multă spaimă decât pustiire cu ghiulele ei aruncate de mai sus, care zburau pe deasupra liniei de bătălie sau atingeau vârful unor sulițe.
Abia se încăierară, când unul dintre cei ce stăteau pe loc, anume Daniil Zalasdi, român de origine, aducându-și aminte de pecetea sufletului și trupului său, trecu la valahi, dintr-o pricină necunoscută.
Primul atac îl făcu Baba Novac în fruntea cetelor sale, însă, pe lângă toate străduințele sale, fu nevoit să se retragă, fiind constrând și respins de cetele lui Ștefan Lazăr. Mihai îi trimise în ajutor o puternică ceată de călăreți voinici, prevăzuți cu lănci, trupe care sunt foarte potrivite pentru respingerea atacurilor violente. Erau ungurii și secuii, pe care-i conducea Gheorghe Marko. Aceștia îmbărbătară soldații gata de luptă și retragere și, întorcându-și caii spre cardinal și spre Ștefan Lazăr, se năpustiră asupra lor, împărțindu-se în două părți. O parte s-au repezit asupra pedestrașilor, care-l siliră pe Baba Novac să se retragă, măcelărindu-i cumplit, călcând pe unii cu copitele cailor și împungând pe alții cu lăncile. Acolo pieri Ștefan Lazăr, căzând pradă morții…
Cealaltă parte a oștirii voievodului năpădi asupra aripei lui Moise, aflată în față. Acolo se săvârși mare măcel, fiind punctul principal al încăierării, din amândoiuă părțile se luptau cu eroism și cădeau de ambele părți istoviți și secătuiți de răni. Totuși, luptându-se un răstimp cu egale puteri, Mihai trimițând o mână de oameni spre ajutor, Moise fu respins de către Marko.
Mulțimea detaliilor descrise încurca la nesfârșit firul narațiunii, dar Ludovic tăcea și asculta, pentru că nu avea cu ce riposta El nici n-a auzit, nici n-a dat însemnătate luptelor povestite cu lux și amănunte de omul epocii, care poate, le-a și văzut cu ochii săi pe toate. Oricât de mult i-ar fi povestit cronicarul, era clar că în cele din urmă, valahul Mihai ieși învingător, iar ceilalți rămase-ră biruiți. După lupta de la Șelimbăr Ardealul deveni supus, iar Mihai, zis și Viteazul care devine principe, adică rege al Ardealului. Acesta în cele din urmă cu “Oastea Unirii” a purces spre a uni Moldova cu celelalte țări române, pentru ca în anul 1600 să se proclame domn peste trei țări: Ardealul, Þara Românească și Moldova.
Pentru că numai Moldova luata aparte în anii aceia, nu juca nici un rol pe arena mondială. Domnitorii slăbiți de putere nu mai prezentau nici o forță de temut, atât pentru vecini, cât și pentru turci, cum a fost pe vremea lui Ștefan cel Mare. În aceste condiții vitrege bunele relații polono-moldave ar fi fost de un real folos pentru ambele țări. Pentru că, ambele aveau de fapt unul și același dușman – Turcia și țările din jur, care râvneau să cucerească pământurile bogate ale Moldovei dintre munți și mare. Așa că, interferențele dintre acești factori, cât și alte circumstanțe au servit drept puncte de plecare pentru mai multe aventuri ale polonezilor în Moldova.
Dar despre ele Ludovic n-a mai avut ocazia să asculte, pentru că ambii captivi au fost separați unul de altul. Cronicarul a fost eliberat, iar Ludovic urma să fie încarcerat și apoi executat în mijlocul unui public ce urma prin ceva să fie speriat sau înspăimântat. Speriat este spus încă moale, pentru că în acele vremuri execuțiile publice deveniseră ceva obișnuit pentru toată lumea și pe mulți nu-i mai îngrozeau nici pedepsele lui Vlad Þepeș. Iar cea care i se pregătea lui Ludivic, cu atât mai mult nu avea sorți de izbândă să-și facă efectul scontat. Dar ordinul era ordin și el urma să fie îndeplinit. Însă un fenomen al naturii a curmat executarea lui.
Pe după miez de noapte avu loc un cutremur de pământ. Puterea seismului a fost așa de mare încât a prăbușit zeci de case și a năruit un perete al închisorii în care Ludovic era ținut înainte de executare. O lespede de lemn i-a căzut chiar de asupra capului. Însă ea nu i-a fost lespedea ucigătoare, ci salvatoare. S-a dumerit la timp ce se întâmplă și imediat și-a dat seama ce trebuie să facă și s-a făcut nevăzut în bezna nopții. În bezna, care pentru el a devenit o lumină salvatoare. Mai des așa bezne…
Și mai rar… aventuri pe cont propriu. Dar, ce a fost dat, s-a întâmplat și nu mai contează. A fost, de, ca în țara de lut, unde ne naștem din lutul iubirii, pentru ca să ne înglodăm în lutul Absolutei Absurdități din care numai unul Dumnezeu știe când ne-a da și nouă o șansă ca să ieșim. Că de la 1600 până la 1999 și 2000 au trecut parcă câțiva ani. Și oare, încă câți ani vor mai trece, până când toate interferențele vor coincide, iar istoria cu aventuri, nu una integrată și cufundată în bezna uitării, se va repeta, ori, poate, va fi una absolut nouă și inedită? Căci, toate sunt cu putință în Þara din lutul iubirii…
Întrebările ritorice le-a adresat în scris și unul din urmașii familiei mixte moldo-polone sau polono-moldave din vechiul arbore genealogic al familiei Sudacevschi, Petrușevschi, etc., etc., din vechea localitate a Cobâlei din apropierea Nistrului, unde stă frumos și la bine și la rău un arbore multisecular. Bineânțeles, acestea nu sunt unicile întrebări. Vor mai fi spuse și altele. Că doar, enigma cea mare, încă n-a fost descifrată. Iar despre Ștefan cel Mare și Pocuția încă n-a fost scrisă fraza sacramentală.
- Din nou bați câmiile ?
- Ba nu bat nici o câmpie. Pocuția era teritoriul de dincolo de Ceremuș până spre izvoarele Vistulei, spre maiază-nopate, sprijinit pe Carpații Nordici la apus și pe Nistru la răsărit.
- Adică până la Cobâlele de pe Nistru.
- Singur tu ești o cobîle de pe Nistru !
- Ba tu ești o pară mălăiață cu gura creață și cu pi...
Este inutil să redau toate înjurăturile pe care le-au utilizat participanții la acest dialog, însă precizez că pentru noi este mult mai important să știm că acest teritoriu a constituit, sute de ani, obiect de divergență între cei mai destoinici domnitori români și coroana Poloniei. Astfel, Alexandru cel Bun își “întărea” stăpânirea Pocuției și printr-un împrumut de bani dat regelui polonez.
Datorită certrurilor între urmașii lui Alexandru cel Bun, aceștia au pierdut stăpânirea Pocuției. Ea a fost revendicată însă de Ștefan cel Mare.
Nicolae Iorga a spus că după mai multe încercări eșuate de rezolvare prin tratative a problemei, Ștefan cel Mare a ocupat Pocuția în anul 1490.
Simțindu-se în “datină” și în drept, prin actele de cancelarie pe care le deținea, marele voevod a cerut în continuare, în două rânduri, un arbitraj din partea regelui Ungariei, în privința Pocuției. Partea poloneză însă nu s-a prezentat. În schimb, tânărul rege Ioan Albert, sub pretextul “eliberării” Chiliei și Cetății Albe de sub ocupația otomană, a invadat Moldova, cu o armată estimată de documentele vremii la 70.000 – 80.000 de oameni.
El a atacat Suceava fără să o poată cuceri. Ștefan cel Mare s-a retras la Roman, unde i-a pregătit lovitura de grație.
Dar bătălia decisivă a avut loc în Codrii Cosminului (1496), unde armata poloneză a fost nimicită, regele Ioan Albert scăpând cu mare greutate de moarte.
După această bătălie încheiată cu o izbândă strălucită, Ștefan cel Mare revine în Pocuția pentru a așeza staroste pe chelarul Hrincovici. “Granița o însemnă cum știa el că scrie în zapise. Þăranii de aici, în majoritate români, au fost poftiți, după obiceiul din Moldova, să vină în tabăra de la Colomeia, unde stătea orânduid, fiecare cu calul și armele sale. Îndată el avu peste 3000 de ostași.”
Acesta a fost unul dintre ultimile acte de voință politică și militară ale lui Ștefan cel Mare, a fost un adevărat testament al marelui voevod. Dar, din păcate, urmașii săi n-au fost demni de moștenirea lăsată și au pierdut Pocuția. Drept că ea a fost revendicată, cu peste o sută de ani mai târziu, de Mihai Vitreazul, care a întreprins pentru eliberarea ei și o campanie militară. (A se vedea I. Nistor, Campania lui Mihai Viteazul în Pocuția, București, 1943).
Dar ceea ce pare absolut remarcabil este faptul că, prin așezare, Pocuția corespunde limitei nordice a spațiului burebistan despre care vorbesc izvoarele antice (Strabon), ceea ce înseamnă că structura etnică străveche s-a păstrat prin milenii, fiind revendicată de ccătre cei mai vrednici domnitori români.
Aceiași structură etnică se mai regăsește și astăzi în Ucraina, care stăpânește Bucovina de Nord, Maramureșul istoric și Pocuția, unde elementul românesc este lipsit de apărare precum și în Polonia de sud. Așa este dacă privim hărțile vechi ale Þărilor Române din timpul lui Ștefan cel Mare, unde vedem că Moldova avea Pocuția ca pe un capăt de lance, care intra adânc în teritoriul de astăzi al Ucrainei de Vest până aproape de teritoriul Poloniei de Sud.