Praf

Þânțari. De trei ori a ridicat palma întinsă să-i prindă. N-a reușit. Și-a dat seama că de fapt nu voia să-i omoare. Ce rost avea ? Erau ființe ca și el ținute prizoniere între cele două coperți prăfuite ale vieții. De ce prăfuite ? Pentru că așa se simțea el acum. Prăfuit. După atâta alergătură prin viață, cernut de atâtea necazuri : « Când scapi de un necaz, vin altele zece, apoi altele o mie, etc ». Așa că prăfuit cum era, s-a oprit din drumul său și s-a uitat în urmă. Nu recunoștea nimic. De parcă ar fi avut ochii închiși, iar pașii săi au fost ghidați de emisia de ultra-sunete. Nu era decât o pâclă groasă ; se simțea naufragiat undeva în Marea Neagră, înconjurat de abisul cețos și neprimitor al zeului Neptun. Și totuși de ce s-a oprit? Cumva i se păruse prea mult ; viața e atât de complexă și trece lipsită de interes și de griji lăsând în urmă victime. Unde sunt anii de liceu ? Când s-au terminat ?
Zâmbește.
Se simțise atât de nenorocit de soartă în timpul liceului, încât ajunsese să creadă că asta a fost tot ; credea că doar din asta e făcută viața… Îi vine să râdă în hohote… Dacă s-ar întâlni acum cu « eul » său din liceu, l-ar bate părintește pe umăr și i-ar zice să ridice privirea, să vadă mereu înainte și…să deschidă odată ochii.
Viața nu e plină de ispite.
Viața e ispita pe care ne-o arunca diavolul, ca un os unui cățel flămând; o arunca unui suflet rătăcit care tânjește după un trup. Începi s-o trăiești și uiți de tine – absurd. N-ai cum să uiți de „tine”: trup și suflet. Uiți esența. Nu-i mai simți gustul. Și te bântuie gânduri sinucigașe numai când te uiți la cățelul lui Paris Hilton. Nu mai vezi culorile. Nu le mai simți. Nu le mai auzi. Totul este alb sau negru. Iar când întâlnești o pată gri, mulțumești cerului că a creat o așa frumoasă și melodioasă culoare.
Prăfuit. Unde trebuia el să ajungă de fapt? Încotro a plecat? Unde era polițistul de la șase ani? Doctorul de la nouă? Profesorul de matematică din clasa a VII-a? Arheologul dintr-a IX-a? Scriitorul dintr-a XI-a? Acum nu mai era decât el; prăfuit. Pe o bancă, într-un parc, ferit de lumina felinarului, ca nu cumva să observe că încă mai există; să sesizeze că sufletul ispitit nu s-a saturat încă de trupul flasc și deja rumegat. Era înalt; 1,90m. Se simțea minuscul. E mai ușor să prăfuiești un lucru minuscul decât un om de 1,90m.
Prin ce Univers i s-a pierdut tinerețea? Pe unde s-a rătăcit?
Ridică o mână și o privește. Atât de zbârcită, cu pete, brăzdată cu venin… Când s-au întâmplat toate astea?
O mână albă și fină, tânără, se odihnește pe mâna lui.
- Bunicule, hai să mergem! Am înghețat…
„Asta e! Iat-o! Asta e viața mea! Aici s-au scurs anii mei…” gândește bătrânul.
Se ridică ușor și pornește pe alee braț la braț cu tinerețea. Un simplu gând i-a scuturat întreaga ființă de praful înecăcios. Un simplu gând a presărat asupra lui praf de zâne.
A plecat.
În urmă nu lăsă decât banca rece. Praful s-a risipit…caută acum alți umeri pe care să-i obosească.