Din soarele-ncins curg picuri de aur pe frunzele pomului din fața mea. La ochiuri, apa de sub casă clocotește în culori de piatră topită... O frunză udă îmi străbate retina ajungându-mi în conștiință sub forma unei cupe de viață pură.
Miroase a oțetari, miroase a vară! E secetă!
Văd gardurile turcești din șisturi de piatră de râu, suprapuse unele peste altele și închegate-ntre ele cu lut, garduri scunde ce desenează strâmb ulițele Casimcei, un sat dobrogean în care tataia fusese notar și unde ai mei mă trimiteau vara "la aer". Acolo eram să mor de deochi într-o noapte veche și ploioasă rău, de care nu-mi mai amintesc decât din povestirile bunicii mele - povestiri banale ce se voiau a fi memorabile, repetate la nesfârșit, ca în toate familiile. Acele amintiri despre tine, care de atâtea ori auzite, începi să crezi că îți aparțin, deși la vremea aceea nu aveai în menu "opțiunea memorie". M-a salvat cu mare pricepere o femeie adusă în puterea nopții din sat, cu doi tăciuni și un scuipat cu leac.
În grădina în care-mi era teamă să pășesc din cauza unicului cocoș al bunicii, împărățea caisul mic cât o nuia, altoit de tataie, cais pe care el îl vizita zilnic la ora apusului, după siesta de prânz, ca într-un ritual ciudat, care se repeta doar pâna la coacerea fructelor. Îi vorbea, îl ciugulea de tot felul de moțișori inutili (din punctul meu de vedere), cu o foarfecă ce o avea întotdeauna asupra sa, și tocmai de aceea, mă uimea nespus dezinteresul lui ulterior, pentru că eu credeam că îl venerează. Latura practică îmi scăpa totalmente! Bietul pomișor făcea de fiecare dată doar trei-patru fructe mari, aurii pe care tataie mi le dăruia numai mie. Aveau o culoare dulce și catifelată ce mi-a rămas dragă pentru toată viața.
Din umbra de pe prispa din spatele casei (unde, copil fără jucării adevărate, făceam pentru niște păpuși imaginare dulceață din corcodușe în căpăcele rămase de la sticlele de Borvis), mă uit jinduind la cei de seama mea, ce se aleargă prin praful fin ca o pudră de talc și cu care n-am voie să mă joc, eu fiind "de la oraș" și deci, era sub demnitatea mea să-mi afund tălpile goale în praful cald și gros al drumului... "poate, dacă vin ei, în curtea noastră, dar mai bine lasă, că fac gălăgie și la ora asta doarme tataie". Înmormântau "Caloianul" cu tot ritualul, făcut cu multă cunoaștere, ritual al cărui înțeles și unic scop l-am priceput mult mai târziu. Nu-mi amintesc dacă obțineau ploaia invocată, îmi amintesc doar că-n praful acela aproape mătăsos, tălpile copiilor se afundau mai mult și mai mult, ca și când tot calcarul Dobrogei s-ar fi măcinat în mojarul uliței noastre.
Niște oțetari bătrâni umbreau fostul grajd din coasta casei, acaret inutil pentru că eu nu am văzut niciodată vreun cal, vacă sau oaie pe acolo. În schimb, sub paiele din acel grajd, găsise bunica o comoară mică din monezi de argint cu chipul lui Carol, comoară pe care, pentru că nu mai avea valoare monetară, a dat-o la schimb primei Chivuțe venite la gard, pe două crătiți și o mușama înflorată, rămânând amândouă tare mulțumite de trocul făcut, dar mai ales Chivuța!!!
Mai văd și acum biserica din deal unde mergeam nesmintit, la fiecare slujbă de duminică; broboada maron de muselină a bunicii, "foile" ei călcate cu pedanterie rămasă din vremea când avea salon de croitorie în odaia de la stradă - atelier cu două lucrătoare și reviste franțuzești, mă văd în rochița roșie de catifea cu care mă gătea numai după ce-mi ducea ochii în vârful capului din pricină că-mi împletea strâns-strâns cozile, 'că doar nu puteam merge oricum, să ne râdă lumea'! Mă trăgea grăbită de mână, nu cumva să pierdem vreun cuvânt al popii și mă ocăra de fiecare dată când săndăluțele mele cu șosete albe părăseau pietrele netede ale drumului pe care pășeam să ne ferim de colb, ca de o apă. Când ajungeam, gâfâind de fiecare dată, împărțea binețe cu madam Cutare și madam Cutărică pentru că deh, nu era de bine să fi în afara listei și nu mai conta că popa începuse demult să-și cânte psaltirea.
Tot duminica, dar după amiază (ce lungi erau zilele pe atunci!), mergeam în vizită la "Duiculeasa", un fel de rudă mai îndepărtată, care ne servea cu șerbet de trandafiri într-un pahar de sticlă groasă plin cu apă ca gheața, scoasă atunci din fântână. Madam Duiculescu era meșteră în țesut la război, preșuri multicolore din resturi de cârpe. Le văd acum, în mare vogă la Ikea - magazinul suedez și-atunci, cum să nu-mi amintesc de Duiculeasa, oale și ulcele în praful Dobrogei?...
De fiecare dată, întoarcerea la viața citadină era o umilitor repetată epopee - o perioadă nesfârșit de lungă pentru înțelegerea mea de atunci dar și de acum, eram reținută la domiciliu, ca într-o carantină, pentru că altfel făceam de mare rușine pe mama, rănind simțul estetic al madamelor țațe din vecini, cu pielea mea neagră, arsă de vântul de țară și capul chilug, tuns de frizerul din sat la comanda expresă a mamaii, "că numai așa urma să am mai târziu păr sănătos și cozi frumoase!". Biata mama!... de fiecare dată se întorcea spre casă, plecând din curtea bunicii cu lacrimi în ochi și, mă târa de mână, ascunsă cumva de poala rochiei ei. Nu mai port cozi de-o veșnicie!
Sub fereastra mea de azi am un oțetar, iar mireasma lui delicată, dulce-amăruie urcă la mine și îmi mângâie obrajii, ca mătasea din rochia "cea bună" a bunicii. Îmi amintește iar și iar despre acele întâmplări mici, nesemnificative care n-au schimbat traiectoria stelelor dar care numai eu știu, că toate la un loc m-au zidit în interior așa cum sunt acum - cărămizi trainice făcute în mare tihnă din țărâna aceea, amestecată cu genele bunilor mei și cu acele ne-întâmplări trăite demult...
Din soarele-ncins curg și acum picuri de aur copt pe frunzele toamnei mele, privirea mi-e luată de vânt odată cu ele și toate frunzele sunt gânduri ce-mi fug la oțetarii parfumați din curtea bunicilor.
Mi-e dor de ei și de viața mea mică ocrotită de brațele lor bătrâne; aș merge să-i vizitez... 'dar mai bine lasă, că fac gălăgie și la ora asta, ei dorm!'