Reacția imediată a bărbaților fu de a izbucni în râs, batjocoritori. Urât din partea lor. Fata, pe care acum o puteam vedea ceva mai clar, își îngropă fața în mâini și încercă să se controleze. Era clar că nu-i era ușor pentru că umerii ei continuau să tremure. Unul dintre idioți, cel mai mic și mai roșcovan din grup, îmbrăcat cu o salopetă gri al cărei miros greu de transpirație ajungea până la mine, crezu că e de datoria lui să intervină. Le șopti ceva colegilor, care chicotiră rămânând apoi tăcuți în așteptare. Bărbatul se apropie cu băgare de seamă de fată, era ca un coiot ce se apropia tăcut de o porumbiță.
- Pardon domnișorică…, vă simțiți bine? Nu vă pot ajuta cu nimica?
Tonul lui, care se voise a fi săritor, sunase atât de fals încât părea mai mult o amenințare decât o intenție nobilă de a o ajuta pe tânără.
Nedorind să atrag atenția asupra mea m-am gândit că ar fi prudent să privesc înainte, dar ascultam cu toată atenția dornic să aflu rezultatul nedoritei abordări.
- Nu!
Vocea era slabă și înfundată, ceea ce însemna că tânăra nici nu binevoise a-și privi binefăcătorul.
N-am rezistat tentației și am început să privesc de data asta cu insistență în direcția lor. Ceața aproape dispărută îmi oferea acum o imagine mai clară. Fata avea părul lung și negru, în contrast mâinile ei păreau periculos de palide. La câțiva metri distanță, grupul de navetiști se mai mărise puțin, erau acum vreo șapte și toți își sorbeau din priviri amicul care se dovedea atât de lipsit de inhibiții. Sau de scrupule aș fi adăugat eu dar nu era treaba mea. I-am lăsat în plata Domnului și mi-am concentrat atenția asupra fetei care era o imagine infinit mai intersantă. Destul de înaltă, și de corect îmbrăcată –când spun asta vreau să zic că nu purta vreo fustă prea scurtă sau vreo bluză exagerat de decoltată- jaketa ei albastră m-a făcut să zâmbesc pentru că era atât de lungă încât ajungea pe jos. Lângă ea era un geamantan, din acelea pe care le au cei care călătoresc departe și au nevoie de roți pentru a nu obosi cărând toate cele trebuincioase. O invidiam gândindu-ma la tona de cărți pe care o căram eu după mine. Mai mult nu puteam desluși deocamdată, dar eram deja destul de interesat de soarta ei. Nu știu de ce, am încercat mai târziu să-mi explic senzația pe care o simțisem în timp ce o privisem pentru prima dată, fără succes totuși, dar începea să-mi pese de soarta necunoscutei. Aproape că doream să mă ridic și s-o iau de lângă brutele acelea care nu gasiseră alt mijloc de distracție decât necazul unei biete fete. Iar asta era atât de necaracteristic mie încât m-am blocat pe băncuță fără să pot face altceva decât să privesc.
- Nu vreți… niște apă? Întrebă din nou bărbatul și prietenii lui izbucniră din nou în hohote.
Pentru prima dată fata își ridică privirea și îl privi.

Chipul ei m-a lovit ca un ciocan pneumatic. Eram sigur că am mai văzut-o undeva dar n-aș fi putut spune unde. Foarte palidă exact cum mă așteptam, cu obrazul brăzdat de lacrimi, avea o frumusețe neobișnuită. Fără să fie perfectă în linia trăsăturilor, așa cum o puteam vedea eu din profil, emana o misterioasă doza de încredere a cărei sursă îmi era cu totul necunoscută. Mă privi pe mine scurt și stăruitor pentru o clipă apoi reveni la insul din fața ei. O dată cu ea toți cei opt bărbați se încruntară în direcția mea.

De ce a făcut asta? De unde știa că eu sunt acolo? Și mai ales ce era cu privirea aceea rugătoare care parcă cerea ajutor? Vroia ajutor din partea mea? De ce ar fi vrut așa ceva?

Privirea acea care nu a durat mai mult de o secundă mi-a schimbat viața.

Necunoscuta își îndreptă spatele și atitudinea ei se transformă sub privirile uimite ale mele și ale navetiștilor. Deveni stăpână pe ea, mândră, și o sclipire ironică îi fulgeră ochii negri. Bărbatului îi dispăru toată siguranța. Zâmbetul ei fu o nouă surpriză.
- Apă? Nu, nu vreau.
- Aaa…, sunteți sigură domnișoară? Se bâlbâi roșcovanul ezitând.
- Da, foarte sigură.
De altfel siguranța aceea se putea citi ușor în vocea ei melodioasă. Doream s-o mai aud vorbind.
Ca și cum mi-ar fi auzit gândurile fata continuă.
- Nu vă supărați, eu vă pot ajuta cu ceva?
- Aaa…
Prins pe picior greșit, piticul se fâstâci și mai tare, privind înapoi spre amicii lui. Dar aceștia nu părură dispuși să-l ajute, ba chiar lansară un nou hohot de data asta în direcția lui. Trebuie să recunosc că umilirea lui mi s-a părut dea dreptul adorabilă.
- Nu…
- Sunteți sigur? Zâmbetul dezarmant al fetei îl pierdu pe sărmanul om.
- Da…
- Atunci la revedere domnule.
Îl concedie atât de radical încât îi tăie omului pofta de a face vreun recurs. Nu mai avea nici un rost. Îl puteam vedea pe bărbat cum își calculează o retragere cât mai puțin rușinoasă. Fără voie am chicotit în sinea mea, atât de încet încât nu cred că m-a auzit cineva.
- Sărutmâna, domnișoa…
Cuvintele i se pierdură pe măsură ce se retrăgea. Fata îi zâmbi din nou privindu-l drept în ochi atât de profund încât bărbatul îi întoarse spatele aproape alergând spre tovarășii lui. Am chicotit din nou cu veselie.

Necunoscuta mă fulgeră scurt apoi uită de existența mea.

Asta nu înseamnă că eu puteam să uit de a ei.