Nu port nici un nume în strigătul nimănui și nu deranjez cu rugăminți, stârnind mila sau cerșind favoruri, pentru că mă simt cea mai dezgolită amărăciune, pe lângă care trec timpurile, fără să o mai poată amăgi.

Aici mi-am pierdut mândriile și îndrăzneala de a fi antiteza nebuniei. Nu poți să te cauți la extremele firii fără să ai un surplus de sminteală.

Mă bănuiam cândva de adevăruri transcendente, la fel cum o frescă PARE demnă de istoria lumii, dar timpul meu a încremenit, izolat de obloane definitive, și altceva îmi moare înăuntru, sărăcindu-mă, într-un protest fără concluzii. Sufletul meu e doar chilia pustiită a călugărilor aceluiași templu, la care mi se închină, vinovate, toate trufiile.

Maestre ! Sunt mârșăvii pentru care ar trebui să ne brutalizezi cu o tăcere expertă, ca să înțelegem, reflectând nemângâiați, că uneori e prea târziu.

Să-mi dați un premiu de fatalitate ! Ca să nu mă poată plânge decât disperații, pentru că m-au surprins, îngenuncheată, sărutând buzele gropii în care-mi voi retrage, ca-ntr-un sanctuar, gloria, lacrimile si anii.