In spatele usilor inchise 1
In spatele usilor inchise 2
In spatele usilor inchise 3
In spatele usilor inchise 4
In spatele usilor inchise 5




Își strânge cu gesturi mecanice hârtiile de pe birou, agenda, telefonul. Calculatorul stins, haina din cuier. Abia acum, pregatită să iasă pe ușă, privește pe geam. După-amiaza a lăsat urme cenușii în copacii abia ieșiți din iarnă.
Merge încet, de parcă strada aceasta ar trebui să-i spună o poveste. Dacă s-ar grăbi, cuvintele și frazele ar lua-o razna, sfârșitul s-ar amesteca între personaje și s-ar preface iar început. A fost cald în timpul zilei. Casele pe lângă care trece s-au întins ca niște pisici și așteaptă, cu ochii închiși. Un prânz întârziat la Mon cheri. Urcă scările la fel ca în atâtea alte zile, către masa din stânga, din fundul sălii. Geanta pe un scaun, haina dată chelnerului, apoi îl priveste:
- Bună, Răzvan.
- Diana.
Se intorc anii ca niște copii înspre castelele făcute astă-vară pe plajă, mâncarea stă și acum neatinsă, mainile lor atât de tăcute pe masă, fără să se atingă.
- Nu mai știam să respir, Diana, fără zâmbetul tău. Mai zâmbești?
- Da, am acum zâmbet-marca-Dănuț.
- Câți ani are?
- Trei.
Și dintr-o dată, zâmbetul-marca-Dănuț face cunoștință cu Răzvan.
- Îți seamănă?
- Da.
- Și tatăl? Ești fericită acum?
- Cand nu am fost eu fericită, Răzvan? ochii ei îndepărtează brusc toate umbrele.
- Ești fericită, Diana?
Dacă ar putea, cu pleoapele închise, ar asculta doar Ești fericită fericită ferrricită... Uite, de multe ori și-a spus că îl iubește doar pentru modul în care rostogolește r-ul.
- Ești obsedat de fericire. Oamenii trăiesc, Răzvan. Poate că strâng întunericul în priviri seara, poate că pereții casei se înconvoaie uneori și casa devine cocioabă de tristețe, dar fericirea vine în doze mici: cafeaua amară dimineața, răsăritul soarelui când alergi să acoperi colivia papagalilor – să nu se trezească Dănuț -, îmbrățișarea din care nu te mai desprinzi cand îți lași copilul la grădinița și hohotele de râs în iarbă... crezi că-i puțin?
- Copilul tău mi-l doream, Diana.
Cu mâna pe pântece, îi șoptea blestem, purtând portocala de pe buzele ei peste sâni, peste alunița iubită, peste șold...
- Am să îți spun într-o zi o poveste, cariño.
Cum este să-ți urli spaimele singură într-o sală de operații, cum este să adormi alegând cu grijă gândurile doare doare doare nu doare uite o amintire în care râd e bună de fundal, ca și vocea ta cerșind dimineața.
Mi-era dor de năsucul tău cârn, care nu se potrivește deloc aerului tau ferm, e singurul care mi-a spus din prima zi te iubesc, mi-era dor să îți țin mâna sub palma mea, peste masă, la fel ca acum, să-ți simt fiecare trăsătură, Diana.

Orașul se adună din nou în case, în blocuri, își ia cina zgomotos, în spatele frigului de seară. Ar vrea să se întoarcă să-i spună ceea ce niciodată nu i-a spus, ar vrea să o țină în brațe si să-și mărturisească simplu: Îmi pare rău. Dar Diana s-a indepărtat deja, iar vorbele astea trei despică acum ziua de mâine în fâșii... nu i le va putea spune nici atunci.