Cartea lăsată pe masă, era acoperită deja de un strat considerabil de praf…Ochii îi stăteau împăienjeniți, tulburați parcă de oboseală. Se trezise exact așa cum se culcase. Cum? …Cum, nici măcar el nu știa. Nu putea să descrie.Nu existau cuvinte pentru dezamăgirea, deznădejdea ce i s-a cuibărit în suflet ca într-un imens palat bântuit de fantome… fantomele inconsecvenței lui.

Își mută privirea de pe cartea prăfuită spre geamul ce ieri stătea larg deschis. Prea larg. Prea tentant. Poarta… Ieșirea… Cum de nu a reușit să nu găsească ieșirea? Aceeași întrebare care l-a chinuit mai înainte, și care, parcă, îl chinuia în continuare… Dezgolit de orice esență, dezdrădăcinat de orice plan sau dorință , îndepărtat de orice ideal pe care l-ar fi construit ani de-a rândul; rupt parcă de realitatea în care a trăit, sau ar fi trăit până atunci…” Gata…Cred că știu care e soluția!”

Ieșise rapid din cameră, nu înainte de a se arunca în pantofii lui vechi, și a-și pune pe umeri paltonul. Parcă era mai frig în dimineața aceea. Era deja pe stradă. Se îndrepta cu pași grăbiți spre cealaltă parte a orașului. Prefera să meargă pe jos; simțea nevoia să o facă. După o oră de mers, în care și-a perfecționat planul, ajunse în sfârșit în fața blocului unui vechi amic, cu care aproape pierduse legătura. Urcă până la etajul 3. Bate la ușă. După câteva bătăi, se auzi cheia învârtindu-se în yală. De după ușă se ivi chipul obosit al unui om binefăcut, de aproape doi metrii, care nu avea doar carne și oase. Adevărul ăsta era: pe lângă mușchi, Borilad, vechiul lui amic, era foarte perspicace, și avea un suflet mare. Întrebarea venea: de ce l-a ales tocmai pe el? Paradoxal Ival îl ajutase pe Borilad, pe vremea când acesta se afla într-o situație dificilă; Ival aproape că îi salvase viața atunci când, niște smecherași se luaseră de el, deja a doua oară, pe motivul unei ranchiuni mai vechi ( băieții îl mai prinseseră pe Borilad, și cum el nu era genul de om care să tacă și să înghită, chiar când era în dezavantajul lui, aceștia îi promiseseră că data viitoare nu se vor mulțumi doar cu un picior rupt. Asta a fost cu ani în urmă). Iar Ival reușise să îl scoată din mâna lor, când aceștia îl abordaseră a doua oară.

Acum Ival îl privea pe Borilad, ca pe o scăpare, ca un ajutor întors exact când avea nevoie.
- Salut! Ce mai faci, Borilad ?
- Salut Ival! Hai intră…Ce să fac…dormeam!
- E bine că ai folosit timpul trecut ( dormeai )…
- Bine spus! Ce mai faci bătrâne? De când nu ne-am mai văzut!
- Păi, am pierdut și eu vremea cum am putut…
- Eh, nici chiar așa. Tu nu pierzi niciodată vremea…
- Ei bine acum s-a produs “inevitabilul” : pierd timpul.
- Mai ești angajat la DKTech ?
- Doar cu numele…adică…încă nu m-au dat afară. Dar lasă asta... ce mai face prietena ta?
- Prietena mea? M-am despărțit…Nu mai sunt cu ea.
- Puteam să jur că asta o să se întâmple. Tu nu ai știut niciodată să apreciezi o femeie.
- Fi serios!
- Sunt serios, Borilad! Ești un țăran bolovănos și fără maniere, mai ales față de femeile care chiar merită.
- Hai bă! Ce te-a apucat? Vrei să ne certăm?
- Am vrut să îți spun asta mai demult. Am ținut-o în mine. Dintotdeauna te-am văzut așa : ca un dobitoc cu bani. De fapt ăsta era singurul motiv pentru care mai păstram legătura cu tine..banii…( Ival deja nu mai putea să exagereze; îl durea de sufletul, parcă fizic, la cât l-a jignit, fără să simtă că ar fi ceva adevărat din tot ce îi spunea)
- Omule, termină! (Se ridicase Borilad în picioare, amenințând numai prin statură). Te calc în picioare dacă mai continui.
- Ce s-a întâmplat? Nu îți convine că auzi adevărul? Tu, ăla care rosteai tare și răspicat că vrei adevărul mai presus de orice! Poftim adevărul! Asta cred eu despre tine. Tată-tu e omul care te întreține și îți oferă orice lux, orice vrei. De asta aveai mai tot timpul câte o femeie care încerca să se lipească de tine…pentru bani.
- Taci. Ști prea bine că nu-i adevărat! ( Borilad îl luase de guler)
- Ești un imbecil, un tolomac, un incompetent, un pachet de mușchi fără minte și suflet. Un nimic! Nu ai fost în stare să atragi singur o femeie… Doar banii tăi…
Borilad îi trase deja doi pumni după ultima replică. Ival însă continua:
- Și maica-ta ? Se ducea sărmana, pe vremuri în Cașmir ca să facă cine știe ce, pentru că venea cu bani serioși acasă…Pentru ca tu să ai luxul în care trăiești.
Borilad îi mai prinse încă un o pumn în stomac…Ival se duse în bucătărie.
- Asta ai știut să faci mereu! Să lovești…să dai cu pumnul. Alt argument nu ai!
- Taci, Ival…Hai pleacă…Nu mai vreau să te aud…Nici să te văd…Altfel o să-ți pară rău.
- Serios? (Ival revenise din bucătarie cu un cuțit în mână). Mie o să-mi pară rău? Ia să vedem. Tu întotdeauna ai avut fobie de arme albe. Nu cred că ai scăpat. Ia uite…Ce aproape a trecut ( Ival învârtea cuțitul pe lângă Borilad, trecându-l foarte aproape de umărul său stâng).
- Ival, potolește-te. Ști cum reacționez eu la cuțite!
- Bori…Ia privește…E cam jucăuș cuțitul ăsta ( ochii lui Ival erau ca cei ai unui psihopat ) Ce crezi că vrea să facă? ( cuțitul se apropia de genunchii lui Borilad, care aveau cicatricele unei lupte mai vechi.
- Termină!
- Serios? Și ce-o să-mi faci? Tu niciodată nu ai știut să te aperi de cuțite…
Borilad sare către Ival, cu gândul să-i ia cuțitul…Cad amândoi. Cuțitul însă, capătă o întorsătură ciudată…Ival nu îl mai avea în mână…Intrase în el,în stomac. Borilad se ridică brusc.
- Ivaaaaal! Ce m-ai facut să fac? Nuuu!
- Bori…( parcă vorbea cu ultime sforțări) Nimic din tot ce am zis nu e adevărat…
Tu ești un om care merită de la viață numai răsplată…Nu e vina ta…..

Ival își pierduse conștiința… Călca acum fără să știe pe ce…dar sigur pe el…Parcă mai sigur ca niciodată. După încă doi sau trei pași , simți că cineva îl îndrepta( nu vedea cine, sau cum) spre o fereastră larg deschisă….

Se oprise în fața ei…Privea acum mâinile mamei care îi schimba scutecul…Apoi jocurile din copilărie…Fiecare cuvânt..Fiecare gând…Orice intenție…Toate se deschideau în fața lui… Recunoștea ficare lucru…Pentru unele se simțea vinovat, pentru altele mândru.

Ajunse fără să simtă, la ultimii ani. Și în ultimii ani singurul lucru de care era mândru erau banii pe care îi dăduse unui cerșetor. Atât…În rest numai vinovăție..Orice obsesie…Fiecare ban câștigat, fiecare vorbă, fiecare grijă sau dorință…

…Brusc se trezise într-un pat…Era în spital. Cu ochii împăienjeniți. Acum înțelesese. Tot ce a făcut până atunci era în zadar atâta timp cât sufletul nu îi era împăcat, atâta timp cât ceea ce ar fi spus, ar fi făcut, sau gândit nu îi oferea decât o plăcere temporară, o mulțime aparentă , o pseudoliniște.

Ceruse un telefon. “- Bună ziua, domnule director! Ival Taperov sunt…Aș dori să vă anunț că îmi dau demisia! Vă rog să nu mă mai așteptați și să căutați o altă persoană care să își sacrifice viața personală…La revedere!”…..



Epilog

Au fost trei ani de chin cumplit, cu numeroase operații pe care le suferise pentru a-și reface ficatul care a avut cel mai mult de suferit în urma “accidentului”, ficat care nu reușea să se regeneze datorită unei boli hepatice mai vechi pe care nu o descoperise până atunci.
Ival părăsise apoi lumea în care, pentru ultimii ani chiar TRÃISE ( pentru că asta a simțit toată acea vreme, că trăiește, apropiindu-se de divinitate, și înțelegând minunile lumii, încercând în fiecare zi senzația de împlinire de fiecare dată când ajuta pe cineva, bucurându-se de fiecare clipă, în ciuda suferinței, suferință care l-a făcut să aprecieze la maxim fiecare moment, fiecare vorbă, fiecare gest), lăsând ca lacrimile femeii care s-a hotărât să îi fie alături, să răcorească pământul sub care trupul reîntregea natura…