In spatele usilor inchise 1
In spatele usilor inchise 2

Când se trezise, era deja după-amiaza târziu. Se ridicase greu de pe pat. Într-o oră ieșea pe poarta spitalului. Îl auzea pe doctor vorbind Dacă ți-e rău sună -mă la orice ora, vino mâine să te văd, ai ințeles?. Să ia calmantele și, mai ales, să nu petreacă noaptea singură.
Acasă... noua ei cetățuie închiriată, unde se străduise să-și găsească loc unor vise noi. În intuneric, chemase pe tăcute viața înapoi în trupul care se adâncise in durere, iar pe balcon lăsase să intre ultima pereche de aripi. Nu era singură. Chircită în jurul rănii ce pulsa, pe canapeaua îngustă (nu mai avusese putere s-o întindă), rugăciunea scurtă îi străbătea inima ca un fier abia scos din foc Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine Doamne...
Les fleurs du mal, (niciodată un dar fără o carte, îti voi scrie mâine pe ea îi spusese, mâine însă nu mai venise), zăcea deschisă lângă pernă. Ești prea frumoasă. Prin sângele tău curge otravă. Îi punea palmele deschise în jurul gâtului alb, îi răsturna capul pe marginea canapelei și-i șoptea în șuvița blond-cenusie Aș putea să te omor intr-o zi. Sau eu aș putea să te omor, îi răspundea Diana.

Un soir fait de rose de bleu mystique,
Nous échangerons un éclair unique,
comme un long sanglot, tout chargé d'adieux,

et plus tard un Ange, entr'ouvrant les portes,
viendra ranimer, fidèle et joyeux,
les miroirs ternis et les flammes mortes.*

Clipă de clipă în zilele ce urmaseră, își adunase rezerve de fericire amintirile toate. Trăia. Se intorcea de la serviciu târziu, citea o carte sau scotea din dulap blocul de desen și cărbunele și, cu picioarele adunate turcește sub ea, se pierdea în siluete, linii și umbre.
In fața ta simt că mă prăbușesc și îmi ador căderea. Are gustul părului tău și mireasmă de liliac. Nu pot si nici nu vreau să mă ridic, corpul îmi devine prea greu să-l mai port. Es tu une fleur du mal?
Într-o noapte, stând aplecată peste fereastră, urmărind biserica pierzându-se printre umbrele plopilor, a știut că este fericită. Crescuse în minte și-n inimă, ca o mamă în pântece un copil, o dragoste ce nu avea să mai doară niciodată.

Acum, glasul lui deschide încet ușa camerei acesteia. Casele vechi au istorii proprii, independente de oamenii care poposesc în ele, și tot asa, camera aceasta își are ferestrele ei, pereții în culori schimbătoare, sentimente așezate în rafturi. Este și pentru ea un loc necunoscut, la fel cum va fi și pentru el.



*La mort des amants, Ch. Baudelaire