MONICA LOVINESCU, DIN NOU ACASÃ






„ L’amour et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge » (Vàclav Havel)
”Dragostea și adevărul trebuie să învingă ura și minciuna” (Vàclav Havel)



Un ucenic la porțile adevărului



Seara de Florii a acestui an 2008 ne-a lăsat mai săraci cu un simbol al conștiinței românești nearestate: a murit, la 84 de ani, departe de țară, într-un spital din Paris, Doamna Monica Lovinescu. Dincolo de toate vorbele mari care s-au spus și se mai spun despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, îi dau dreptate îndeobște lui Nicolae Manolescu, ce spunea încă de acum 13 ani: „m-au legat de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca un mare respect și o mare iubire. Le voi rămâne îndatorat toată viața pentru exemplul de curaj și onestitate pe care mi l-au oferit. Și îi voi iubi toată viața” („La aniversară”, România literară, București, nr.31, 9-15 august 1995).
Astăzi celebrăm, în același an al dispariției scriitoarei, al repatrierii urnelor funerare și al înmormântării de la Fălticeni, și 85 de ani de la nașterea sa. Cumva, este o renaștere după dispariția sa pământeană, ca și o revenire a scriitoarei în chiar miezul esențial al culturii românești, alături de ceilalți scriitori și în spiritul valorii autentice.

În vremuri de gravă dezaxare a umanității, ca cele de acum, mentorul cel mai bun rămâne Dumnezeu, deasupra oamenilor, dar Maestrul de morală și de gândire literară nu poate fi altul decât un mare iubitor și slujitor de adevăr și de onestitate. Monica Lovinescu a fost un astfel de om rar, pentru că niciodată nu a obosit să ofere și să pretindă și de la contemporanii săi curaj și demnitate: „pentru adevăr nu e niciodată prea târziu…” căci nu trebuie să obosim a fi „ucenici la porțile Adevărului”.





Apărând tânăra generație de primejdiile extremismului



Voi stărui mai ales asupra meritului cel mai înalt al Monicăi Lovinescu: neodihna de a problematiza și de a pune în discuție sau de a participa la dezbaterile de idei capitale pentru vremurile noastre, în chiar centrul parizian al elitelor culturii europene, meditând asupra marilor teme ale întunecatului secol al XX-lea: Răul, totalitarismul de dreapta sau de stânga, diversele trădări cu accent special pe trădarea intelectualilor…dar mai ales profilaxia acestor maladii ale istoriei, analiza felului în care omenirea se poate apăra de repetarea marilor tragedii colective: „totalitarismul stă[…] în Ochiul lui Big Brother de care nu scapi în nicio cămară a sufletului și a minții tale.”( „Anul 2000”, Diagonale, Ed. Humanitas, București, p. 165) La trecerea către mileniul al III-lea, Monica Lovinescu avertizase că „între camera de gazare nazistă și canibalismul descris în spațiul concentraționar comunist de un Martcenko, răul și crima și-au păstrat același statut sălbatic, dar, în același timp, au fost aduse la ceasul tehnologiei celei mai avansate.” (Op.cit., p.165.) Necontenită a rămas uimirea Monicăi Lovinescu în fața cacealmalelor politice și a pasivității cu care Estul Europei și mai ales elitele românești au primit și continuă să primească palmele destinului (ne)meritat (?): „E foarte grav. Faptul că nu se vând cărțile care ne analizează trecutul poate proveni din mizerie. Dar că nu se scrie despre ele, că nu sunt înregistrate după valoarea lor excepțională, dezvăluie o altă mizerie: intelectuală și sufletească. Singura îndârjire de care dăm dovadă ca neam pare a fi acest refuz de a înțelege ce ne-a fost dat să trăim. N-avem cum să fim „răzbunați” dat fiind că sabotăm și martorii, și istoricii.” Acceptarea Monicăi Lovinescu în elita intelectuală veritabilă a secolului al XX-lea a rămas o chestiune dificilă, dar tipică pentru lumea misogină în care trăim, și în care majoritatea gânditorilor se codesc a trata prea tranșant problema majoră a „Esențialei identități dintre fascismul negru și fascismul roșu”, așa cum a enunțat-o Revel: „Nu văd de ce negaționismul și contestarea existenței crimelor împotriva umanității ar reprezenta delicte penale doar atunci când e vorba de crimele naziste.” Mi se pare evident faptul că există întotdeauna adevăruri pentru care lumea nu este încă pregătită să raționeze cu calm și înțelepciune, iar unul dintre aceste adevăruri a fost și pentru Monica Lovinescu un fir de gândire călăuzitoare pentru care contemporanii săi nu sunt încă pregătiți și nu sunt încă despovărați de vinile istorice fierbinți. „Richard Pipes, celebrul istoric american, n-a sfârșit a se mira de primirea ce i s-a făcut la Universitatea din Ierusalim cu prilejul unui colocviu asupra revoluției ruse, atunci când a afirmat ceea ce i se părea o evidență, și anume că sistemul bolșevic a furnizat nazismului modelul Statului polițist cu Partid unic.”, spune Monica Lovinescu în „Negaționiștii de stânga”, p.112-113, Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002. Efortul Monicăi Lovinescu și al altor intelectuali europeni (din ce în ce mai puțini, însă) de a asemăna cele două totalitarisme i-au adus mulți dușmani în viață și chiar nemeritate acuze de antisemitism, dar au aureolat-o și ca martir pentru posteritate. Lupta aceasta în care Monica Lovinescu s-a angajat total este totuși esențială pentru terenul democrat al drepturilor omului din mileniul în care am intrat. Ea este și un scut care apără tânăra generație de primejdiile extremismului, care ar împinge România la dezastru. Însăși originea răsăriteană a scriitoarei i-a canalizat cercetarea și atenția înspre recucerirea demnității poporului român și a Estului, traumatizate cu sălbăticie de două ori: o dată, de sclavagismul instalat aici prin bolșevizare și, a doua oară, după 1989, prin trădarea Europei care a refuzat să pună presiunea moralizatoare pe Rusia, adoptând însă atitudinea de a „suporta mai ușor comunismul decât anticomunismul, declarat mai departe „visceral” și „primar”. ”( Op.cit., p. 114)



Miza sincerității absolute și a onestității



Destinul Monicăi Lovinescu se aseamănă cu destinul tatălui său, criticul Eugen Lovinescu: doi oameni absorbiți, fiecare în parte, în câte o idee cât un program de o viață. Acesta din urmă, așa cum observase Aurel Sasu în „Eul suveran – Paradigme lovinesciene” a ales un drum „de independență morală”, de la capătul căruia ne domină nu numai prin numărul volumelor (peste 100 publicate), ci „prin efortul excepțional de a se integra unei absolute „existențe în individualitate””, vizând o „demantelare a realului” și înțelegând creația ca o conștiință a singurătății derivată din exagerarea ideii de „menire demiurgică”. Astfel Eugen Lovinescu se construiește pe drama asumată a „însingurării nu numai de ceilalți, ci și a însingurării de sine”. Spre deosebire de tatăl său, Monica Lovinescu se definește pe sine și se construiește prin asumarea unui rol public de conștiință în expansiune, de identitate colectivă revendicată în numele unor idealuri de salvare a elitelor țării sale, a poporului său, de așezare a omenirii sub un cer moral mai senin. Frământările cotidiene ale acestei deveniri neîncetate, etapele de purificare a conștiinței în expansiune pe care Monica Lovinescu o opune realității, după întoarcerea pe toate fețele și pe toate referințele posibile a faptelor analizate, mă fac să admit că specia literară a jurnalului și a memoriilor prin care această scriitoare ne rămâne în atenție descinde direct din metabolismul cu care Fericitul Augustin a generat Confesiunile (Sfântul Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, București, 1998, traducere Gh. Șerban.) și a alimentat marile polemici cu Pelagiu. Dacă la finele antichității, cei doi se înfruntaseră cu mare ecou public în chestia raportului dintre morală și religie, mânuind argumentele definirii libertății și ale originii răului în raport cu Dumnezeu, la fel se va înfrunta în zilele noastre o gânditoare ca Monica Lovinescu cu pleiada de contestatari de rigoare, în chestiunea raportului dintre morală și creație literară (Adămuț, Anton I., Filosofia Sfântului Augustin, Ed. Polirom, Iași, Seria Seminar Filozofie, 2001, p. 150), mânuind argumentele definirii libertății și a originii răului vizavi de factorul politic. Ceea ce rămâne după zbuciumul acestor polemici și scrieri de opere capitale este miza sincerității absolute și a onestității.

Lumea a înțeles, după dispariția fizică a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, faptul că un mare capitol din istoria literaturii române s-a închis definitiv. Nu e vorba numai de dispariția unui simplu cuplu de scriitori și critici literari, cât mai ales de stingerea epocii când acest cuplu de analiști și diagnosticieni străluceau în a defini și a sluji o atitudine consecventă de respingere a totalitarismului instalat de Moscova în România și în celelalte țări est-europne, dar și o atitudine de suport, cu mijloacele scrisului și ale microfonului, la menținerea speranței românilor. „Cum am putea subestima contribuția Monicăi Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret inițial dar apoi dat în vileag fără reținere?” afirmă Gheorghe Grigurcu (în articolul « Un fond sacrificial » publicat de România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008).
De aici și tentația de a se vorbi despre Monica și Virgil, luați împreună ca o instanță supremă și ca un tot unitar organic și funcțional, pentru că „ei au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 și până la sfârșitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, și în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol neprețuit în ridicarea moralului nostru, al celor din țară. Ne-au inspirat încredere. Și, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopți din întreaga noastră istorie. » (Nicolae Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit », România Literară, ne.16/ 25 aprilie 2008).
De ce anume și mai ales de unde vine această vocație unică a Monicăi Lovinescu de a trezi conștiințele intelectualilor rămași în țară și confruntați cu « mediul liberticid al totalitarismului » Vocația și sacrificiul asumat (cel de destin, de carieră literară și de receptare) îi vin dintr-o mare dragoste, căci, așa cum ne avertizază, citând din scripturi, și Ana Selejan în « Trădarea intelectualilor. Reeducare și prigoană » (Ed.. Cartea românească by Polirom, București, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.”
Să admitem că vocația de apărător al conștiinței treze și al adevărului vegheat de intelectualul responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, și ca urmare a triplului șoc cultural încercat în anii tinereții: prima oară, prin groaza resimțită la ocuparea țării de către bolșevici, iar imediat în 1947, prin plecarea definitivă a sciitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practice, în plin ev al formării și consolidării atitudinilor și reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici izvorâte din cartea cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset, Paris, 1927); aceste polemici au dus la formarea unei intelectualități franceze aprig polemiste, vindicative și activ manifeste în chestia înșelătoarei gestiuni a Binelui prin politică. Nu în ultimul rând, descoperirea exilului românesc real, zbuciumat și eclectic - conținând un miez aprig de discordie și victimogeneză izvorâte în Occident ca și în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul - , a fost șocul ultim ce avea să instituie în Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Această minte sclipitoare, programată prin erudiție să dea verdicte critice și să concentreze întreaga energie de supraviețuire a elanurilor ființiale în însăși esența unor principii morale, s-a maturizat și a germinat într-o epocă de mari tensiuni și de malefică manipulare politică la scară europeană.

Actualitatea mizelor discursului lovinescian



Vladimir Tismăneanu, discipol devotat al Monicăi Lovinescu, reamintește, la Radio Europa Liberă, în luna aprilie a.c. faptul că trei sunt punctele de maxim interes ale discursului Monicăi Lovinescu, puncte cărora scriitoarea le-a rămas fidelă de-a lungul carierei sale îndelungate: lupta împotriva colectivismului terorist, înregimentarea minților și capitularea morală. Mânuind cu consecvența și aciditatea de acum știute un aparat de argumente imbatabile împotriva acestor concepte - desemnate ca fiind rădăcina absolută a răului pe care se întemeiază totalitarismul de stânga -, Monica Lovinescu nu are nici în Occident foarte mulți adepți, câtă vreme Occidentul cochetează cu un surogat de idei de stânga îndoielnice, ba mai mult, unele cercuri politice și culturale influente din Franța sau din alte culturi occidentale au fost finanțate direct de partidele comuniste din Est, în frunte cu cel de la Moscova, pentru a face lobby internațional timp de multe decenii în favoarea bolșevismului, cu scopul ca Occidentul să se pună la adăpost de antagonismul prea radical față de URSS și sateliții. Unul dintre istoricii francezi care se alătură perfect din punct de vedere ideologic obsesiilor Monicăi Lovinescu este Stéphane Courtois , despre care Sanda Stolojan, în al său Jurnal din exilul parizian, 1997-2001, Ed. Humanitas, București, 2007, spunea că posedă „o asemenea înțelegere a comunismului cum niciodată întâlnită la un occidental” (p.62), dar tocmai de aceea foarte lovinescian. Este evident că nu ar fi corectă atitudinea de criticare „în bloc” pentru colaboraționism ideologic extremist a intelighenției franceze de stânga la cauza moscovită, critică la care nu a recurs nici Monica Lovinescu până la capăt.

Monica Lovinescu și exilul



Nicoleta Sălcudeanu (în volumul Patria de hârtie-eseu despre exil, Ed. Aula, Brașov, 2003) vede un veritabil misionarism în „încercarea, adesea zadarnică, a Monicăi Lovinescu, de a coagula intelectualitatea românească desțărată, promovarea creației românești în străinătate, sisifica determinare în a susține publicistica românească în afara granițelor, ca alternativă la minciuna oficială, efortul dialogului, nu întotdeauna facil, cu alte emigrații.”

Dacă în Antichitate, exilul lua forma unei execuții capitale, în vremea comunismului, exilul românilor are o dublă interpretare: pentru cei rămași în țară, exilul este tot o execuție capitală, dar pentru patria de imigrație, românii devin, așa cum sugera Emil Cioran, niște „ambițioși” și niște „cuceritori” ai apocalipticului miraj, iar dacă sunt scriitori, exilul le este chiar o ocazie de renaștere spirituală, citând aici metafora lui Saint-John Perse : „Et l’étoile apatride chemine dans les hauteurs du siècle vert.” În eseul „Între farsă tragică și destin”, Ștefan Augustin Doinaș merge chiar mai departe cu interpretarea și vede, dincolo de exilul ca poetică, posibilitatea conversiei de către unii a „exilului în destin” și „demonie existențială a istoriei”, și nu mi se pare exagerat a aprecia că exilul justifică și nomadismul specific astăzi epocii globalizării, nevoii de contacte culturale cât mai diverse și exotice sau, după cum spun germanii, Schicksal, „presupune mai puțin un joc al fatalităților în interiorul lumii, cât mai mult în interiorul eului”, fapt consemnat și de Norman Manea în explicarea metabolismului propriului exil. Nici Monica Lovinescu nu s-a supus unei definiții uzuale izvorâte din practica românească a exilului economic exprimat de zicala „Nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri”, căci exilul ei s-a ridicat deasupra plasei țesute de dorul românesc sau de portughezul saudade. Monica Lovinescu a manifestat afinități cu zona tare a dispozitivului de înrădăcinare, cf. definiției lui Guy Scarpetta, și nu a părăsit practic niciodată sistemul de referință cultural și politic al civilizației natale. Dacă Elias Canetti, urmat mai târziu și de Norman Manea, afirmase cândva că „exilul este patria scriitorului”, pentru Monica Lovinescu el a fost și o patrie, dar și o tribună, de la înălțimea căreia scriitoarea a emis un permanent discurs al prezentului continuu ca perfuzie prin care speranța întreținută de plămânul artificial de la reanimare îl salvează finalmente pe cel ce agonizează. Iar în acest caz, cel ce agonizase timp de decenii a fost chiar poporul român aflat la distanță, cu tot cu a sa intelighenția confuză, în timp ce emisiunile Monicăi Lovinescu le-a redat, cu fiecare „ resuscitare” săptămânală de pe calea undelor radio, speranța de supraviețuire post-totalitară. „Căci astfel devenise Radio Europa Liberă o sursă prioritară de informații și pasiuni pentru o țară unde informația era oficială, deci sinonimă cu manipularea, iar pasiunea cu propaganda.”



Împotriva propagandei totalitare


Lucrul cel mai interesant la destinul Monicăi Lovinescu este această rezistență față de înstrăinare a exilatului la care sentimentul nostalgiei nu învinge pe cel al datoriei față de „patria de hârtie”, pe care o frecventează cu obstinație, fără să fi avut niciodată tentația de a se rupe de lanțul scurt care o lega de cultura românească, fie ea o cultură minoră care își devorează geniile sau le gonește, precum creaturile lui Goya. În opinia Nicoletei Sălcudeanu, Monica Lovinescu aparține grupului de exilați români ce „scriu sub semnul lui Hyperion; de pe poziții bine înșurubate în dispozitivul de înrădăcinare. În tonalități autoritare, resentimentare, ranchiunoase, experimentaliste, parodice, mimetice, nostalgice, solemne, categoria s-ar putea numi pe rând: Goma, Þepeneag, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca.”
Dincolo de toate speculațiile teoretice ispititoare pentru definirea exilului ca și a misionarismului românofon ce au caracterizat viața Monicăi Lovinescu, trebuie să recunoaștem, totuși, că obsesia cea mai importantă cu care a luptat scriitoarea a fost propaganda regimului totalitar, pe care a demascat-o fără încetare. Motivele erau profunde, și erau bazate pe cunoaștere. Experiența spălării creierului prin propagandă era resimțită ca o atrofiere a instinctului de libertate și ca o maladie Alzheimer a spiritului și a moralei.
Astfel, propaganda într-un regim totalitar, este un flux ce „monopolizează spațiul comunicațional (pentru că propagarea stocului de cunoaștere definit de putere în totalitarism nu suferă de nicio concurență legală)” În al doilea rând, „discursul politic, atotprezent, are tendința de a anexa și distorsiona alte tipuri de discurs savant: filosofic, estetic, pedagogic, istoric etc.” Iar în al treilea rând, tot cf. Dan Lungu, „propaganda nu joacă doar rolul de diseminare a cunoștințelor selectate ideologic (care, în timp, duce la o captivitate a gândirii, după expresiva formulă a lui Ceslaw Milosz [1999], ci și, prin diferite activități organizate cu acest scop (ședințe publice, cluburi de lectură etc), la monopolizarea stocului de timp al actorilor sociali, adică și la o captivitate a trupurilor – într-o închisoare de catifea, cum ar spune Miklos Haraszti [1983].”



De la Fălticenii copilăriei, la trădarea intelectualilor


Monica Lovinescu, fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu și membră de prestigiu la rândul ei a unei familii cu multe nume sonore din literatura noastră (Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu, Anton Holban) s-a născut la 19 noiembrie 1923 în București, dar la numai câțiva kilometri de Suceava, în uluitorul orășel Fălticeni, Monica Lovinescu petrecea în fiecare an al copilăriei câte o lună de vară „doar cu tata”, iar tot ce își amintește mai târziu Marea Doamnă a Literaturii Române în legătură cu acest spațiu și acest timp al vieții sale este faptul că „era fabulos”. Cum rădăcina paternă și copilăria Monicăi Lovinescu sunt legate de Fălticeni, numele acestei scriitoare este unul din reperele culturale cele mai importante ale locurilor.

Prin ochii tatălui ei, criticul si scriitorul Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a descoperit lumea Moldovei de Nord și a Bucovinei, lumea românească și, foarte devreme, cea mai frumoasă dintre lumi, adică lumea literaturii. „Să faci un chef cu tata în Iașii lui Eminescu și ai Junimii, după ce tot el ți-a arătat « albastrul de Voroneț », ...nu știu câți ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire...”, mărturisea scriitoarea undeva în „La apa Vavilonului” (Ed. Humanitas, București, 1999).

…Aruncată de destin pe meleaguri străine și surprinsă la Paris de invazia României de către Moscova, Monica Lovinescu va descoperi în Orașul Luminilor că înfruntarea permanentă dintre totalitarism și libertate nu privește numai problematica politică, ci se extinde și la artă și morală.

Monica Lovinescu a urmat, în construirea personalității sale de tânăr critic și în formarea conștiinței civice, influențele lui Julien Benda, cunoscut și longeviv filosof, eseist, scriitor, critic literar și politolog francez, și unul dintre cărturarii cei mai nepopulari și greu digerabili pentru Europa ultimilor 100 de ani. Cert este, însă, faptul că, așa cum a observat Benda, există un vechi conflict între exigențele practicii politice și valorile morale sau intelectuale, iar acesta a luat proporții „odată cu politizarea culturii, cu implicarea maselor prin două tehnici confluente – învățământul obligatoriu și votul universal -, cu crearea mitologiilor naționale”.
Julien Benda, ca și Monica Lovinescu, a condamnat implicarea politică a intelectualilor, a cărturarilor, numai atunci când aceștia își propuneau să susțină cauza unei clase, a unei națiuni sau a unei rase, însă admitea o singură excepție, în cazurile în care această angajare a cărturarilor apără un principiu abstract, anume dreptatea. Prin reproșul adus cărturarilor implicați politic și care, deci, idealizau practica și implicit creau prin politică ordinea practică în scopul dobândirii de avantaje materiale, ignorând și trădând vocația eternă a cărturarului ( care este una teoretică) , Benda avea dreptate sută la sută. Benda definea „rostul intelectualului în a pune la încercarea criticii sale temeliile statului și ale societății”. Monica Lovinescu a dus mai departe acest raționament, militând pentru ca rolul intelectualului în Cetate să nu fie eminamente politic, ci unul de competență și excelență științifică și culturală. Numai atunci când țara ajunge sub dictatură, scriitorul nu trebuie să mai stea deoparte sau să colaboreze cu asupritorii neamului său, așteptând să i se așeze îngerul pe umăr. Aceasta este esența conceptului de est-etic al cărei autoare este Monica Lovinescu: „Nu poți scrie cu aceeași mână delațiuni și capodopere”.


Angela Furtună

19 noiembrie 2008
La 85 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu