poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-16 | |
Cronica semnata de Gheorghe Grigurcu in Romania literara nr.20 din 2005 la volumul meu intitulat "Primul Kaddish", aparut in 2002 la Editura Dacia Literara - Cluj Napoca
România literară Nr.20 din 25 Mai 2005 ________________________________________ Semn de carte de Gheorghe Grigurcu PASIONALITATE LIVRESCA Poezia, după cum se remarcă din capul locului, energică, dezlănțuită, pe care o semnează Angela Furtună, reprezintă totuși un triumf al artificiului. Poeta are în vedere ființa ca pe un foc pe care se străduiește din răsputeri a-l înăbuși spre a nu provoca un incendiu. Aceasta e puternică, rebelă, i se simte enorma zbatere, dar ținta autoarei e de-a o disciplina, de a-i sugruma vitalitatea, de-a o oferi ca pe-o ofrandă textului. Textul e zeitatea ce consumă existența, asumîndu-i condiția într-un chip ideal, tranzitînd-o în semnele sale indelebile, cristalizînd-o. Condiția estetică a textului se întemeiază pe condiția intrinsecă a ființei (la nivel intim, biografic, cultural) și e cu atît mai convingătoare cu cît elementele ce-o ilustrează pe cea de-a doua sînt mai îmbelșugate. Drept care Angela Furtună se avîntă în toate direcțiile, cu un impresionant elan al cumulării de imagini, concepte, impresii din numeroase domenii, cu o dispoziție a varietății menită a asigura augustului apetit textual un meniu pe măsură. Iată o elegie compusă din materii eteroclite, cu o seducătoare înfățișare babilonică: "îmi lipesc urechea de palma ta ascultând, ca dintr-un ghioc adânc, cum se ivesc din lut pretexte ca, nervură cu nervură, să mă invoci pe mine, copacul meu gânditor acest stetoscop le știe pe toate cum mă respiri până la intoxicare și vomiți cum oasele tale de imagolog străpung pânza de păianjen cum bate clopotul când mă întorc la tine turnându-mi pe zâmbet luciul șinelor de tramvai cum îți crește pe cortex un papirus al anxietății grafologizând nicicând asupra noastră nu s-a coborât roiul acela de fluturi ce reface pointillista harmonie pășești cu ezitare de agorafobic. te deschizi ca un spațiu al axelor discontinue. eu îmi lipesc urechea de palma ta și te aud cum plângi nervură cu nervură, copacul meu gânditor" (refăcînd pointillista harmonie). Manifestînd o frenezie a compoziției textuale insolite, în macro ca și în microstructura poemelor, autoarea trece de la o asociere la alta, pe direcția unui "descriptivism" vizionar care, concomitent, discreditează și creditează realul convocat cu o grandilocvență erudită ce ne duce gîndul la Saint-John Perse. înghițit și metabolizat de structura textuală, realul continuă a-și emite semnalele, aidoma acelor viețuitoare studiate de biologi pe un areal vast în care, deși părelnic pierdute în libertate, pot fi reperate în orice moment, grație unor mici dispozitive ce li s-au atașat. Astfel undele realului își continuă curgerea sub stratul discursului care, sacrificîndu-l în planul său, îi datorează propriul său fast, propria sa luxurianță gongorică. Angela Furtună tricotează somptuos pe canavaua datelor cotidianului respins în aspectul său imediat, cu ajutorul aparatului stilistic în combustibilii căruia intră și prețiozitatea, însă asimilat în zona sa mai adîncă, din care izvorăsc mirifice spontaneități: "vei ajunge acasă într-o odaie cu miros de răchită abia înflorită, vei căuta răcoarea șemineului de malachit, înconjurînd de trei ori cu degetele verdele sepalelor de drețe vei visa că ești cuprinsă de brațele ursoaicei care și-a uitat durerea în lemnul portocaliu al bradului tînăr pisica albă își va lipi urechea de vocea lui Marcel Iureș pitită ca o bombă în cutia radioului, vei ști că așa începe poemul perfectei claustrofobii cînd madona florală strivește cu tălpile goale florile din covor" (Poemul perfectei claustrofobii). Prin urmare existențialul se relevă ca o permanentă obsesie. Propunîndu-și a-l reduce, a-l așeza în paranteză, a-l radia, poeta artifex e pus în situația de-a ne aminti mereu impactul cu factorii săi de care ființa nu s-ar putea lipsi. Cu cît e mai întins cîmpul de referințe și cel lexical, cu atît efortul metaforizării e mai amplu, ca într-o probă sisifică. Precum într-un ghioc, în sofisticatele imagini plînge melosul vieții îmbrățișate de un elan insațiabil. Pasionalitatea livresc-caligrafică are drept obiect evocarea acesteia în complexitatea sa misterioasă, care, oricît ar încerca poeta a o pune în pagină, iese în decor: "alergai în stradă cu un furtun să alungi cu apă rece cîinii ce sfidau partitura vieții" (Eudaimonia avea un bonsai suficient de sceptic). Sau: "nu știu să urc pe scara ce descătușează trupul din fălcile ființei știu doar că-n podul unde stau și privesc de sus acoperișul pe care se plimbă curajoasa mea pisică nemuritoare oamenii nu vin și nu chibițează și ninge întruna a nesfîrșită împăcare" (poem înainte de a mă înfiripa din bucurie). Sau: "doctorul nu mi-a mai spus nimic privind relația lui cu realul dar eu îl aud cum se strecoară noaptea pe terasa mea pe furiș pentru a consuma o oră și jumătate de muzică de greier" (Doctorul nu-mi mai spune nimic). Pe scurt spus, avem a face cu "poesia ca status de concentrare a existenței" (Eudaimonia avea un bonsai suficient de sceptic). Așadar artificiul scriptic preia energia vitală, îngheață în desenul său turbioanele emoționale, filtrează clocotul trăirii prin convenția strictă a semnului. E un permanent efort în vederea obținerii unei cote maxime a încordării expresive. Pe traiectele senzoriale, afective, intelectuale, încercînd a le prelua sarcina în planul său ficțional, limbajul poeziei dă replici psihologiei, o provoacă prin ineditul său șocant: "opinia despre propria identitate sexuală le este accelerată centripet pe măsură ce ei urcă spre balcoane tatonîndu-și cu degetul marmura din miezul dezvelit al buzelor răsfrînte" (Homo-erotic art). Ori: "pisica albă își va lipi urechea de vocea lui Ovidiu Iuliu Moldovan pitită ca o bombă în cutia radioului și vei ști că așa începe poemul despre fragilul miez al neștiutului atunci cînd o femeie spintecă țeasta asfaltului cu sunetul ascuțit al tocurilor înalte" (poemul perfectei claustrofobii). Ori: "amîndoi am zărit fibrele de oțel ce îmbracă aerul din jurul a două ființe ce-și locuiesc dihotomia precum știuleții de porumb mătasea fierbinte și n-am mai știut ce să facem cu fosforescența mîinilor atunci cînd clipa să dialogăm prin linii frînte a sosit" (Buna Vestire). Firește, Erosul deține un loc privilegiat în șirul acestor reconstituiri empatetice, ușor împins spre dezabuzare și ironie, distins impalidat de transferul confesiunii în observație, al contemplației în comentariu: "în urma acelei femei, pe trotuar seara se aduna în sine cum ceara la baza lumînării magazinele își pierdeau unul cîte unul clienții care acum se îmbulzeau să culeagă flori pe care i le puteau prinde ei în părul despletit bărbații desfăceau cu de-a sila petalele florii soarelui pentru a bricola umbreluțe cu care, ceafa frumoasei de ar fi atins, ar fi putut să o înfioreze" (poemul perfectei claustrofobii). Din aceeași, pesemne, pornire bulimică a îngurgitării întregului (un soi de enciclopedism moral sugerează un numitor comun al poemelor) se înscriu și notele deviante ale motivului erotic: fetișismul ("primul s-a îndrăgostit de o cabină telefonică un sticlar cu oborajii umflați tocmai o suna pe iubita lui din Obcini cînd și-a dat seama că el stă la cald pe divanul unei femei de sticlă pe care mai încap și niște trandafiri de plastic grozav îi mai plăcea să fie iubit așa " - ceva ce se aude uneori pe fereastra deschisă), sadomasochismul ("m-am legat cu lanțuri de mitologia vegetațională fluturînd o eșarfă ca pe o stîngăcie sadică" (l-am lăsat să mă îmbrace în penumbră), estetoerotismul ("șoldurile mele prind din senin tumultul plutei ce supraviețuiește unui fluviu capricios îți aprind cu vîrful degetelor o elipsă în jurul frunții și deîndată Bach ne recuperează ritmul ca pe un pește somnoros trezit prea devreme din metrica altei era geoerotice" - (preludii la Pasiunile după Sfîntul Matei). Dacă, așa cum s-a constatat (cu ușurință), lirismul Angelei Furtună e dezinhibat, impetuos, marcat de-o forță interioară caracteristică, în aceeași măsură am putut observa că funcționează precum o frînă, precum un antidot al propriei sale materii. Intră în joc un estetism extrem de elaborat precum un năvod ce ar prinde o vietate marină agitată, gata a-l sfîșia. Rădăcina biologică a acestui flux energetic deturnat pe orbita osîrdiei convenționale e de altminteri acut conștientizată: "eu sînt doar o particulă a estetosferei și port în mine forța gravitațională a artei ca pe un ovar ce așteaptă în fiecare clipă un alt principiu generator al foamei de stimuli" (din pămînt afînat de rumoarea unui cîntec). Pornind dintr-un punct aleatoriu, poeta sosește în alt punct aleatoriu, sugerînd acea coerență a imprevizibilului care face parte, pînă la un punct, din "logica" plăsmuirii artistice moderne. Cunoscătorii pot savura rafinamentul numeroaselor corespondențe frapante și totuși captivante precum numerele de prestidigitație ale unui maestru: "țin minte mîinile tale deprinse să șoptească deprinse să umple potire pe mine mă descriau navigînd de-a lungul unei linii ce urca pe așchiile madrigalului, caligrafiind filosofal o distonie" (firul subțire al zilei ce se înfiorează de sine). Ca și: "din aceste rădăcini ce creșteau direct din pantera apei s-au desenat pe sine aripile mele, centrul și marginea poemului meu desfășurat la intrarea în portul Kalvaropolis ca un drog pentru cei rătăciți" (poem înainte de a mă înfiripa din bucurie). Negreșit, există aci o mentalitate suprarealistă. Evantaiul delirant al dicteului automat se desface adesea, dar poeta face un pas mai departe, supune conexiunile "inspirate" unei prelucrări migăloase, de parnasiană alură: "Oh, happy day! în timp ce pașii lui în foșnet de păpădii sfioase înjghebau o direcție ce nu ducea nicăieri agitînd umbreluțe făcute din fîșii de chaos femeile de pe trotuare își lățeau decolteul din care dinții mărunți ai lui Thomas ronțăiau firimituri de argilă bine frămîntată cu toții consimțind că a sosit negreșit vremea cînd trupurile de pergament aurit trebuie să coboare de pe coperta revistelor feministe direct pe asfalt lîngă ceilalți maidanezi" (balada măturătorului de la 4 dimineața). Mișcarea anarhică a particulelor avangardiste e astfel introdusă într-un atelier de orfevru. în final, artificiul sfidător, nu fără stridențe lucid dozate și minuțios mînuite, apare grefat pe o substanță generoasă, degajîndu-i aura vitală, ca o secțiune particulară a lumii, așa cum se cuvine a fi oricare operă poetică ce se respectă pe sine. Vedem în Angela Furtună o poetă de anvergură căreia se cade a i se acorda considerația corespunzătoare. Angela Furtună, Primul Kaddish, Ed. Dacia, 2002, 116 pag., preț neprecizat *** Blog Angela Furtuna |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate