În valea plângerii te scalzi tu sihastră
Iepurele șchiop alergând spre țărmul
De unde începe infinitul de lacrimi în scoici mici
Pe care eu îl flutur într-un lung șir de pele în nuanțe albastre .
Zâmbetul mi-e bolta de viță cu boabe acre de struguri
Din care tu guști scrâjnind din dinți
Sâmburii de adevăr care rodesc după a ta dirijare .
Și mi-e greu acum
Ca eu să adulmec această mică boabă
Ca să nu simt cum adevărul mă doare ...
Dar, în zorii zilei plăsmuiești cu săgeți de triumf
A ta divinitate luând chipul zeiței de marmură
O veșnicie împodobindu-ți feciorii cu stele de mare
Picioarele pe care le bați în prag
Când simfoniile nu mai au suflare .
Oglindă mi-e sufletul
În care eu mă văd distorsionat de gânduri țipătoare
Care au uitat să mai grăiască frumosul în aburi de ceață
În care neliniștea îmi înfașcă mintea și în rod o duce departe
Departe de zare , departe de noapte , departe ...
Unde șede la Porțile Albe eu-l nimeni .