nu pot să scriu pe hârtie fără linii
și nu credeam că o să trăiesc până acum
restul da, dar eu nu
la 6 ani mă închipuiam dispărută în diferite circumstanțe
dată la ziar
călcată de tren
sau împușcată în misiune
(căci aveam să fiu copil-detectiv, ca în desene)
știam că la un moment dat eu n-o să mai fiu pe-aici, doar undeva plutind
și mă întrebam de ce eu sunt eu și de ce viața mea e așa cum e și de ce timpul nu se oprește niciodată

aveam puteri neimaginabile dar nu le foloseam decât între patru ochi cu ele
nu am avut niciodată câine așa că mă legam de canapea și lătram la musafiri
era dureros (nu mă mușcam decât pe mine)
eram un câine comod pentru că nu trebuiam scos afară dimineața.
am bănuit la un moment dat că sunt adoptată sau pierdută pentru că familia asta nu semăna deloc cu mine

am avut mereu vise colorate și de multe ori zburam în ele, ca și acum
mereu desenam același lucru
scene din povești inventate sau nu,
copaci-flori-iarbă-soare-nori
peisaje subacvatice și portrete în care toți ochii erau negri și mereu foaia se jumulea

știam prea multe limbi așa că devenisem confidenta carasului auriu
de pe hol și a porumbeilor
cele mai interesante conversații le aveam cu animalele mari de la țară, care erau întotdeauna mai înalte, mai mari decât mine. mă priveau de sus, cu milă.

nimeni nu știe tot adevărul despre ritualul meu cu plapuma.

îmi place că ești răbdător, domnule scalar.
De ce nu ai poftă de mâncare? Nu-ți place decorul?