Eu?
mă uit în oglindă în fiecare clipă
port pe mine cioburi de fețe
cu mii de fețe încătușate
pe același trup
uneori mă regăsesc și îmi spun “tu”
altfel? nici n-aș ști cine sunt…
eternul anonim
vis uitat pe banca unei dimineți
geană de lumină sculptând în ochi inutil
fir de nisip gemând sub durerea arșiței
zgomot știrbind simfonia lumii
dor fără dragoste
creier uitat pané pe marginea farfuriei
viță de vie fără struguri
dor fără dragoste
singurătate fără tine însuți
limbă de cer evitată de nori
ghem de capete
mănunchi de speranțe pustii
mănușă purtată când la mâna stângă
când pe genunchiul drept
rază de tăcere
nedovedită

Tu?
renegi sinele atmosferic
altoind jumatatea mea de oglindă
ascunzi într-un colț o margine
ochiul nud al tristeții
cu fir de zăpadă și melci
sub talpa viselor
lespedea suspinelor propriilor tăceri
mă-nchizi în tine, străinul cunoscut
care-ți pictează sufletul
cu lacrimi.