Dealuri vegheate
de spinarea de suliți
a gardurilor dărăpănate.

Prin praful depărtării,
muieri dezarticulate, cu oase curbe,
târăsc în urmă
copii ascuțiți,
cu ochii ca marea.

Femei cu umeri pistruiați
și ceafa umflată
fac drumul la cimitir,
dinspre sat,
pelerinaj la locul crucilor
cu chipuri lipsă,
în tonuri sepia.

Cimitir străjuit de hârca de cal
mort acum 20 de ani, la colectivizare,
de iazul verde stătut,
din care broasca râioasă a Universului
iese seara și înghite canicula.

Tata mare stă în capul scărilor
cu țața Mița mereu lângă el,
cuminte ca un înger.

Trec Paulina și Ghița
cu sacii în spate, grei,
vin dinspre castelul de apă de pe deal.

„Ei, ce se mai găsește prin grădina Domnului?”
întreabă tata mare
cu un zâmbet ascuns de pălăria de paie

El nu zice niciodată
„ce se mai fură de la colectiv”
aceste cuvinte nu trebuie spuse
pentru că n-au nici o valoare.

„Ete, nea Mirceo, niște coceni”
mormăie țâfnoasă Ghița,
cea cu mustăți și pete pe față
și cu copil bolnav acasă.

Nimeni nu crede o iotă,
Așa că râd toți, din inimă.
Tata mare trage de-o parte masa scundă, cu trei picioare
Pe care va sacrifica o lubeniță, curând,

Dând voie, în sfârșit,
Soarelui să plece la asfințit.