Prin apariții treptate și fără nici o grabă
nisipul intră-n oraș. Încă lucrează și deocamdată
geometria lui tainică nu se arată vederii;
vederii, care dansează liniștită în câmpie cu fluturii…
El nu se arată vederii, abia dacă se lasă ghicit câteodată
în ceașca de cafea a singurătății;
a singurătății pe care o bei, până la zaț, cu prietenii.
De bună seamă discret,
abia dacă îndrăznește să se strecoare pe sub ușă,
când stai la masa de scris a amurgului sau când
femeia îți sfințește trupul cu uleiul mâinilor ei.
Nu-l vede nimeni, niciodată nimeni…
Numai ceasul din perete se oprește uneori,
poate un fir de nisip care a căzut între roțile timpului
ține timpul pe loc, doar o clipă pe loc,
și abia când scapă din cușcă îl auzi
cum curge prin măruntaiele lui de fier și,
mai departe, cum curge prin ierburi și cărăbuși…
Desigur, din Turn nu se vede și nu se aude niciodată nimic,
totul se întâmplă printre fluturi și păsări:
printre gândurile sau poemele mele
care se întrec neștiutoare în câmpie cu fluturii…
Numai copacul căzut lângă mine,
cu brațele deschise spre mine, pare să-i fi văzut chipul.
Numai el pare să-l fi văzut față către față.
Copacul îngenunchiat lângă mine…

Nisipul intră-n oraș. De-a dreptul nevăzut intră-n oraș,
vezi, ignoranța noastră joacă întotdeauna la mansardă,
ea se mai lăfăie încă în lumea ideilor,
ea nu vede și nu aude niciodată nimic…
Nisipul! O armată care se apropie în liniște și gata de luptă.

Și care lasă în urma ei pulberea cetăților de aur,
cenușa imperiului…

Nisipul intră-n oraș. Nici o trâmbiță nu-l vestește,
nici o flamură nu îl ridică la cer. Și el înaintează tăcut,
cu războinicii și iscoadele lui. Cu iscoadele pe care
nu le-ai deosebit niciodată de prietenii și femeile tale…
Iată, nici nu îți ridici bine tocul din pasărea
pe care tocmai o scrii pe cer, că pasărea se face pulbere.
Cu zbor cu tot se face pulbere…
Până și visele tale au căzut în genunchi,
fântânile setei sunt pline de mâl,
câteva ciori cântă pe limba lor prohodul.
Prohodul copacului căzut cu fața spre cer…

Nisipul intră-n oraș. El intră-n oraș și face ultimele îndreptări:
culege florile rămase-n picioare, frânge gleznele ierbii,
ascunde sub văl surâsul leprosului. Și mă lasă să-mi petrec fericit,
de-a dreptul fericit restul de zi… Să-mi petrec fericit
restul de zi în brațele acestei femei cu o mie de petale...
În brațele acestui lotus pentru care fericirea are o mie de petale.
Să nu te stingi, lumina mea. Rămâi cu mine!