Întuneric de
nepătruns
omul
alungă lumina
în cercuri
din ce în ce mai mari
dinspre sine
spre cer
înspre sine
și cer.

Deschis
în oglindă se-arată
ceară din trup picurând
inimă de flăcări secată
șir de bătăi
rând pe
rând.

În noroi
își înalță iar fumul
din topire se-oprește treptat
mai are un deget
doar unul
de mistuire
uitat.

Deodată
nu mai aud cercuri
prea multă lumină pentru un orb
râdeai cu glas de tenebre
nebunule om
se stinge
o ultimă scânteie
în orizontul topit
rămas din tine
în zori.

Te-ai stins
cumpăr altul mai bun.