S-a lăsat o ceață atît de albă și deasă,
încît nu te pot vedea...
nu-ți mai văd nici ochii...
Fulgii sinucigași se mai strecoară
printre gene...
Poate i-ai închis
și timpul s-a oprit...

S-a lăsat o ceață atît de albă și deasă,
încît nu mă mai văd
Sunt ceață pînă la măduva oaselor...
Mai exist?Am existat vreo dată?
Îmi amintesc de tine doar...
înseamnă că exist.

S-a lăsat o ceață atît de deasă,
încît încep să cred că norii
cad la nesfîrșit...
cad și strivesc timpul,
îl fac pulbere...
pulberele se fac mormane-
Așa se naște un deșert de timp.

S-a lăsat o ceață atît de albă,
încît iarna a jurat să se răzbune...
Fulgii nu se mai strecoară printe gene
și mii de ochi inerți s-au deschis.
I-am căutat pe ai tăi
încît mi-au căzut albe pupilele...
le-am pierdut în deșert.