Ști bine că ți-am spus din prima seară
“Hai, mai rămâi o noapte și atât”,
Dar neputința-mi de a te opri, amară,
Mi te-a luat, și mi te-a dus… o știi.

Văd că deși nu am mai rupt cuvinte,
Ce din cuvinte de cristal se presărară
Tu ai plecat senină și în altã seară
Și n-ai vazut durerea în chipul meu de-o vară.

Aud și-acum ecouri din camera de noapte
Ce într-o altă seară ai părăsit-o-n șoapte,
Și-aud acum suspinuri venind dinspre cămară,
Și ale tale lacrimi, ce-mi cad ca o povară.

Dar tot ce nu mai simt și poate niciodată
Nu am stiut să simt, iubita mea mascată,
Sunt ale tale vorbe, ce gândul meu le uită,
Și știu eu mult prea bine, e-o tragedie mută.