Lin sărut penumbra nopții
Și m-aplec spre pietre moi,
Câutând sfârșitul roții
Pe frumoși-ți umeri goi.

Tu scâncești încet alene,
Mă privești, săruți preafin
Ale mele buze, gene,
Încercând apoi un chin:

Gura ți-o ferești de gura-mi
Și te joci că nu mă vrei,
Eu mă-ncrunt și-atuncea gura-ți
Mă sărută și iar piei.

Te ridici, jumate goală,
Vrei să pleci, dar te întorci,
Te așezi la mine-n poală
Și șoptești de parcă torci,

Că-n curând voi da uitări
Tot ce tu mi-ai dat cândva,
Să nu râd, că-n apa mări,
De-ai putea m-ai arunca,

Dacă uit răcoarea serii,
Când afară ne-ntâlneam
Și o umbră printre merii
Din grădină dispăream.

Dar cu buzele-mi șirete
Și cu mâinile te-ntorc,
Îți șoptesc de două pietre
Și te las încet în somn.

Și ușor apar în noapte,
Ca un fum mă mișc apoi
Și aud încet cinci șoapte:
“Astea nu sunt pietre moi!”