argintiul îmi apasă pe suflet
asemenea pojghițelor de pe chipurile frumoase
apăsate de timp.

visul de astă noapte a fost argintiu
cu toate că s-a dus o luptă între el și alte culori, mai întunecoase
am rămas în mine cu gust de argintiu.
privesc copacii îmbrăcați în chiciuri membranate-înghețat
sloiurile solide, ușor transparente…

câtă candoare ar trebui să culegem de pe lume
și mizeria s-o topim, noaptea, în vise.
ar fi laboratorul cel mai prolific din câte au existat
și fagurele și-ar cere de la dumnezeu piele din căprioară
să-și îmbrace cuiburile.

câtă licoare neîncepută,
ca în lacurile cu trupuri goale pe țărmuri tabu -
o plângem și o chemăm
să ne înduioșeze buboaiele coapte în soare,
să ne tragă pe aripile deșirate de la umeri
în noapte
noaptea aceea albastră
vorbitoare
punctului ultim
din noi.