ABRAXAS


Nimeni nu poate îndrăgii viața mai mult, decât cel ce-o refuză, în numele asprei libertăți,
Nimeni nu crede în Dumnezeu mai mult, decât cel ce aruncă asupră-i nemeritate învinuiri și hule, în numele unei îndreptățite revolte,
Nimeni nu-i prețuiește cu-adevărat pe semenii săi mai mult, decât cel ce-i apostrofează cu nețărmurită blândețe,
Nimeni nu este adevărat înțelept mai mult, decât cel ce necontenit se află-n roditoare dilemă, în numele unei științe a întrebărilor,
Nimeni nu este veșnic artist mai mult, decât cel ce neobosit caută să deslușească chipul divinului în cele
așa zis lumești sau profane,
Nimeni nu iubește natura-nconjurătoare mai mult, decât cel ce ferice se pierde pe sine-n adâncurile ei frumuseți.
Iubirea însăși este o sabie cu două tăișuri, o monedă cu două fețe, ea poate degenera în gelozie și ură sau
Poate atinge apoteoza prin deplina compasiune,
Așadar, totul în lume poartă amprenta dualității
Totul oglindește cât se poate de limpede chipul divinului Ianus preschimbat în chipul Abraxasului
Dumnezeu și Diavol deopotrivă.
Dualitatea pare să fie însăși calitatea de bază a lui Celălalt, sau mai bine zis modelul prin care acesta se manifestă vizibil în lumea celor cuprinse de finitudine
Iar în această lume duală îngrădită de spațiu și timp
Omul este cel sortit să-și ducă teribila-i povară –
Libertatea plătită prin jertfă de sânge
Cunoașterea izvorâtă din zbateri și plângeri,
El este cel chemat să-nțeleagă tot rostul, el joacă rolul eternului Parsifal dar și al veșnicului Sisif, Prometeu înlănțuit de conștiința de sine, trâind cu speranța că într-un târziu i se va dezvălui sensul acestor dramatici trâiri, scopul minunii acestui infern numit Viață.
Totul este devenire, pare să strige Omul bătând mânios cu pumnii la porțile infinitului, aproape de hotarele nevăzute ale dumnezeirii…
Măcinat de îndoieli și înspăimântat de propriu-i chip
Frământat de chinuitoare întrebări, disperat în fața morții, dar mai ales deznădăjduit de caracterul trecător, înșelător al scurgerii clipelor, Omul încearcă
Încearcă mereu…
Chiar însăși Creatoru-i cuprins de îndoielnice gânduri, pare a-i aproba gesturile, încercările și efemerele-i zbateri,
Glasul Demiurgului se-aude de dincolo de timp, de spațiu, de eternitate,
Fredonând melodia spiritului, strania melodie a Absolutului :
" Nimeni nu poate cunoaște nimic, fără să înțeleagă deplina suferință,
Nimeni nu este liber cu-adevărat până ce nu-și înțelege menirea…
Omule, adânci taine zidit-am în sufletu-ți divin
Neasemuite mistere zac ascunse înlăuntrul ființei tale,
Descoperă-mi calea ce duce-n spre mine
Dezvăluie-mi chipul ce se-oglindește în faptele-ți nepieritoare,
Caută să-ți depășești limitele impuse de propriile-ți slăbiciuni, de propria-ți ignoranță, căci altele nu-ți sunt impuse…
Și chiar dacă pentru toate acestea și încă multe altele
Va fi trebuind să mă ucizi, cu toate astea continuă-ți
Marșul triumfal spre imensitatea infinitului cosmic,
Căci orișicum, spiritul va renaște din nou, iarăși și iar
La nesfârșit, dar de fiecare dată va fi un altul, Nou,
Mai înțelept, mai bun, mai falnic și mai revoltător…
Întrebările tale vor fi pentru mine ample răspunsuri
Îndoielile tale vor fi pentru mine trainici speranțe,
Prin moartea ta eu voi renaște, prin suferințele tale voi cunoaște ceea ce numai tu îmi poți dăruii,
Viață eternă, trăire sublimă, visuri mărețe și reverii.
Eu sunt ca tu să poți exista, tu ești ca eu să mă pot bucura,
Fără de tine nu-i sentiment, gândul devine pururi absent,
Tu ești lumină și întuneric, spirit și suflet, dublu eteric
Născut din haos, ordinea s-o reînființezi, din haos ordinea s-o recreezi, toate acestea în dar le-ai primit
Fără de ele n-ai fi trăit, însă prin asta eu însumi pe mine m-am descoperit.