presimțeam venind din urmă
un epilog neașteptat, zorit;
văzusem demult în anii absoluți
într-o oglindă albăstruie, de apă
sfârșirea unui munte falnic
și de atunci pândeam speriată
scurgerile fulgerătoare de energie.

auzeam de câțiva ani sleiți
o voce hipnotică din trei timpi
ce se îmbina monoton cu ecoul pătrunzător
al unui radio uitat viu pe undeva.

nu mă îngrijora decât fericirea mea,
nu mă atingea în vreun fel
aripa aceea de real îmbâcsită;
eram atât de sigură în mine
că valul mut de prospețime
ce mă înviora adesea
era aievea
că nu îmi păsa
de tine,
de voi,
de ei, ei toți.

acum,
nu se mai aude nimic ...


21 februarie 2003