Se încolăcise pe mine boala albă.
Îmi tot dădea pinteni
iarna târzie,
de parcă zăpada asta murdară
ce s-a așternut pe talazurile timpului
n-ar fi să se fi spart și ea odată
în colțul ierbii,
în glas de cuc zăbăuc.
Ca moșii,
încotoșmănați în brumă,
ne iubeam privindu-ne în ochi,
ținându-ne de mână,
urmărind orologii stătute,
numărându-ne ridurile
de gheață bătute.
Și uită-te că tu,
baba mea,
te-ai hotărât într-o dimineață
să te dezbraci de cojoace,
de țurțuri,
de nemișcată pace
și să te arunci în prima primăvară întâlnită.
De atunci sunt bolnav de verde
și,
necumpătat,
mă lecuiesc hapsân cu flori,
și cu o femeie ce abia s-a născut.

Pan
02.03.2003