Te rog ca atunci când pășești pe mine
să te descalți,
nu pentru că aș fi un templu
sau cine știe ce sfințenie
aș ascunde,
integru,
în ghiocul pumnilor strânși fluierătoare
la gură.
E numai carnea asta de pe mine
ce atârnă bătrână.
Sunt doar oasele mele
din care nu se mai cioplește flautul
și nu se mai sculptează migălos,
arabescuri
sau podoabe de jună,
atingeri,
cerescuri.

Ochiul meu nu mai este fântână,
coastele mele atârnă-ntr-o rână,
o stivă de vreascuri.

Mă doare orice boare de vânt
și orice privire,
orice cuvânt scăpat la întâmplare
pe trupul meu,
de parcă s-ar prăvăli munți
și universuri pe ceafa mea,
până și o clipire de pleoapă
e o povară prea grea.

Nu este greu să-ți lași saboții
undeva dincolo de mine
și să mă frămânți altfel sub călcâie,
sub cuvinte,
mai cu luare aminte.

Pan
24.02.2003