Am visat cândva că devin celebră...
dar numai peste câteva mii de ani-
Hârtia, scrijelită-n grabă, fără lauri,
Să se păstreze într-o criptă cu mine
Și-apoi să devină unica istorie a acestor vremi.

Lipsită de poleială, fața-mi,trecută în cenușă,
Mătură malurile cu vorbe ce vor fi neștiute
Și chiar minciuni vor fi văzute ca fapte adevărate.
Din miile de strigăte și ruguri aprinse, ironic,va fi privit
Miracolul minor și glasul meu șoptit
Când viitorul, atunci trecut, bate orfan numai la a mea ușă.

Vânându-mi visul, am început să citesc,
Din trecutul celălalt, prea puținul regăsit în cuvinte
Și ca să-l trec mai departe, nu-i de ajuns să mă-ngrop în cele sfinte:
Sunt mult prea reci și de vorbe seci. A trebuit să vorbesc
În limbi ca apoi să aflu că dragostea-i mai mare
Și sufletul va reveni, obsedant de mult, în trupul care moare.

În visul meu mi-aș aminti poate, atunci,
De vremurile duse pe râuri de credințe,
Iar ironia s-ar topi de boabele de linte,
Dezvăluindu-mă, în faima altor ființe,
Din cântece de slavă, aducerile aminte,
Pline de mine. Pământul, îngopat în urmă,
Cu un alt nume ar fi strigat după noi,
Fiecare căutând disperat o vorbă mai bună,
Pe pietrele uscate, sub lună, cu vise și eroi.