Trec zilnic reîncarnat în iluzia nopții
Ca un străin recunoscut de păcătoși în vitralii
Și din mână îmi curge sămânță de vis
Peste deșerturi de rouă uscată.
Umblarea mea este setea de cetăți
Înghițite de mușchi de copac bătrân,
Umblarea mea este dezvelirea anotimpurilor
În timpuri de război și iubire.

Îmi plac nopțile ca și pergamentele cu poeme
Care se aprindeau în porturi undeva,
Cândva când inima prin zăbrele azmutea viața
Să fie metal și eter viu.

Nimic nu se schimbă dincolo de măști,
Cuvintele călătoresc în aceleași stoluri de iubire
Sau ură de singurătate.
Și doar umbrele de nisip au viața -
Sparge Doamne odată clepsidra cu zări!