La ora opt în fiecare dimineață mă trezesc
Și-mi beau cafeaua neagră așteptând.
Aștept să mă strige din camera cealaltă
Unde stă întins sub plapuma aceea.

Mă duc să trag cu ochiul, să vad ce face. Doarme?
Și între timp mă bucur că mai doarme,
Si între timp visez la parașute, la deltaplane
Cîmpii întinse și căpșuni.
Și mă bucur...

Îi văd mînile galbene și grele,
Urechile palide și goale
De mine, de noi, de tot.
Cafeaua mea e neagră și amară
Și privindu-l dormind
Timpul se răscoală prea încet
Și trebuie să-i dau apă
Puțin din vocea mea și-atât,
Dar nu prea pot vorbi:
Pentru că vocea mea mă doare
Pentru că vocea mea îmi tremură
Pentru că sunetul meu mi-e amăgit
De vocea mea prea joasă
Și vocea asta prea mă amendează
Cu noduri în gât la fiecare lacrimă
Ce-o văd căzând din ochii
Pe care-azi dimineață de udori i-am șters
Și de puțina noapte pe care au mai trecut-o.

Așteaptă doar puțin
Din vocea mea,
Puțin să doarmă iar,
Doar puțin
Fără durere

Iar astăzi nu mai e.
A adormit de tot.
Somn ușor, tată!