de când ne naștem, de mici copii...
fiecare primim câte o mână de hârtii...
și un creion care
se rupe atunci când omul moare...
o nouă zi, înc-o hârtie...
iar creionul scrie...
la fiecare bătaie de inimă, la fiecare pas...
la fiecare ticăit de ceas
la fiecare vorbă, la fiecare gând
creionul scrie-un cuvânt...
lăsând în urma noastră pagini, foi...
mototolite, strâmbe, ca niște copaci goi...
pline de praf, murdare...
pline de cuvinte neclare...
cu litere strâmbate de lacrimi uscate
ca niște semne de carte
ce marchează momente triste,
dureroase, pesimiste...
dar prin atâtea dâre si pete,
litere strâmbe, amprente...
sunt si porțiuni curate, netede,
chiar goale,
pline de lumină, ca un soare
printre atâția nori de ploaie...
ele sunt clipele frumoase, amintiri
pline de bucurie, fericiri...
acolo vezi zâmbete și flori,
fluturi îmbrăcați în mii de culori...
vezi inima bătând
și sufletul cântând...
le vezi pe toate, deși paginile-s goale...
de ce sunt goale?
pentru că amintirile ce se-ascund în ele,
gândurile, sentimentele...
aleargă veșnic prin suflet, prin minte
scăpând sa fie încuiate in cuvinte...