și simt viața asta ca o lamă perfectă
taie detestabil de precis căldura din inimă trecutul din prezent
să ajungă odată
să fie destul pentru animalele de pradă
devorând trupurile din joia mare

nu Domnul meu nu mai avem provizii de trăire
acum ne supunem
așa înalți și deschiși la umblet suferim împreună putrezim împreună
nimic nu va șterge edictul nimic nu va clinti cripta

***

ea vorbește lumii țintuită de spectrul fiicei
își poartă respirația suspendată între două landuri
va plăti un preț pentru iertare
pentru băltoaca asta de viață în care zac demult nunțile

***

nu Domnul meu nu nimic nu va ieși din miezul pântecului nimic din sân
voi primi și aceasta cu smerenie

refuză-mi doar plecarea în genunchi refuză-mi pur și simplu căderile
nu pot cuprinde a doua oară picioarele tale
pentru o singură moarte