Odinioară cuvintele nu înțepau pereții
Ruine ascultând balada sfinților lui Rafael
În șezatoarea vremii și suspinând poeții
Îi scormoneau cu rime în chipuri fel și fel

De obosite galantare cerneau săracii deoparte
Cu pielea înscrisă cu X-uri mari pe piept
Aurul își scuipa avuții cu reticenț-aparte
Iar aerul tăcea în ei ca dogma în adept

Odinioară moșia știa de glasul ei pământesc
Și nu lăsa să fie privită doar din afară
Și sapa lovea se-ostenea cu harul cel firesc
Pândită rar pe garduri de barza cea fugară

Ei rosteau mămăligii o rugă depănând la fuse
Privind la sorii ce de pe dealuri curg
Odinioară lumile adormeau pe cuvânt de spate duse
Și virgula necheza tacere în amurg