Cum se-doaie vrmea-n mine încercînd să rup-o punte,
Cum se zbate apa-n flăcări răsucite pe sub frunte,
Cum se toarce iarna-n fire ce pe trupu-mi se-nfășoară,
Cum se ard în taina lunii visele în prag de seară,
Liniștea de prin cotloane năvălește în odaie
Călărită, ca-n blesteme, de nălucile-n văpaie,
Inima parcă-i lovită, barcă slobodă pe valuri,
Sângele îmi clocotește aruncîndu-se în maluri
Și din toate-mperecheate, și din umbre, și din focuri
Se ridică amintirea unor destrămate jocuri
Când în tremur lîngă tine te vegheam, ca în altare,
Somnul să îți fie-albastru și din el să crești mai mare,
Cum coseam la păpușică haine să îi vină bine,
Cum pășeai întâia oară cu mâinile către mine,
Cum cântam cu tine-n brațe, tandru, cântece de leagăn,
Cum dormeai la umbra florii în mirosul cald și reavăn...
Ieri suflam în cornul lunii să-ți aduc povești în lume,
Mă luptam cu ghionoaie, cu balauri și cu mume...
Þi-aduceam răpuse harpii, și gorgone, și titani...
Azi sunt toate amintire îngropate pe sub ani...
Și-ai uitat nopțile toate când cu vocea sugrumată
Te certam cu alintare, eu ca mamă, eu ca tată.
Și acum e prag de seară și un duh fără pereche
Îl trimet să te găsească și să-ți susure-n ureche
Cum se-doaie vremea-n mine încercind să rup-o punte,
Cum se zbate apa-n flăcări răsucite pe sub frunte,
Cum se toarce iarna-n fire ce pe trupu-mi se-nfășoară
Și cum ard sub haina lunii visele ce mor în seară....