Dă-mi mâna cea verde!
– Ești același. Cu soarele în brațe prin zodia tânără.
Cuvântul eliberat devine culoare și râsul tău o inspiră
de-a valma,
rostogolire piezișă în alveole.

Știu... buchiseam cândva împreună alfabetul acesta
și uneori chiar ți-o luam pe ascuns
înainte.

Acele veșnicii le mai poartă doar îndoiala:
...au fost odată iezii tăi păscându-mi din palmă...?
Unghiile cresc mai încet în nopțile cu noi adevăruri
și totuși ating
îmbinarea aceea mâloasă a cărnii.
Degetele-s atât de puține – aș cere să-mi crească
brusturi
din umeri sau de ce nu baobabi de la genunchi
spre miezul pământului (încep să încurc rugăciunile).

Pumnul stâng e-nnodat ca un bulb.
Și trec pe alături.