Lacrimile cerbului nu pier
Iau forme de chipuri de copii
Devin șiraguri de fluturi negri
Inima lui e templul cerboaicei
La marginea căruia si-aduc izvoarele apele
Din sufletul lui se nasc stelele
Cu coarnele el croiește drumul soarelui
Răgetul său spulberă demonii nopții
Chemându-și cerboaica rănită
A amuțit cu el întreaga lume-i
S-a clătinat de parc-un vis hilar
Ne-ar fi țintit de-atâtea vremi...