Am adormit,
și-n somn m-am ratăcit.
nu te văd,dar te aud cum plângi,
la căpătâiul meu și-ți simt
mâna caldă pe un obraz rece...
ceva-mi apasa sufletul înfiorător,
dar nu simt nevoia să respir;
sufletu-mi s-a micsorat de tot,
dar e încă luminos.
nu simt durere,dar sunt singură,
de atâta amar de vreme,
că am uitat și ca am existat vreodată...
un trandafir și-a infipt rădăcina-n inima mea
țasnind lacrimi ale unor vise,
ale unor speranțe și ale unei singure iubiri,
calde, fierbinți chiar,pierzându-se-n neantul existential,
departe de mine de acum...din nou,
nu simt durere,nu simt nimic,
dar stiu ca plângi...
rădăcinile trandafirului negru ma apasă
și mă strâng tot mai mult egoiste,
am devenit una cu el...
sufletul meu s-a stins,
acum e doar un fum,
dar el există incă ,orbecăie singur si mut,
mereu în cautarea ta.
acum ma doare că s-a pierdut de mine,
și nu te mai simt nici pe tine
acum...ma doare.
mi-am amintit ceva...
mai aud uneori soapte ce seamănă
cu vocile noastre,ce-ngâna cuvinte duioase
ce probabil ni le-am spus cândva.
m-am pierdut acum in durere.
nu-mi mai amintesc decat de tine
și-as nega și propria existență inconștientă.
nu mi-a mai rămas decât trandafirul negru,
care mă cuprinde,căci acum am devenit unul
și când cineva-mi va rupe floarea,
din ea sa șiroiască lacrimi pe care eu ,
nu le am putut vărsa in timpul vieții
iar sufletul meu,când își va fi dat ultima suflare ,
lângă tine, să te-nvăluie cu parfum de trandafir,
ca să-ți amintești de mine,
căci un trandafir negru sunt,
și visul meu s-a-ndeplinit,
și tu vei știi...