La vremea când ziua nu mai pregeta,
într-un piept desfigurat se rescria o inimă,
o alta cobora drumul împestrițat al coastelor în sânge,
să se legene în ritmul unui cântec,
îngânat de ființa mea în clătinarea după tine,
cu limba de clopot sferic agățată de brațele mele păduroase
pe sub coaja cărora foșneau cuvinte
cu bujori între buze,
cuvinte de scăldat în oală de lut nouă
cu apă caldă ne-ncepută,
de dat apoi pe un pârâu.

Eu călcam numai pe vârfuri,
cu privirea pe dos
și din degete-mi țâșneau orașe de litere gotice.
Sfârcul tău creștea în voia mea
în gura nenăscutului.

Așa a vrut Șchioapa atunci…
să nu fie la marginea ta
decât o vacă neagră înfrățită în surâs cu-o ursă,
atunci când te-ai făcut căuș deasupră-mi,
la vremea când ziua nu mai pregeta…