O lacrimă se prelinge pe obrazul de os mort,
Lăsând urme adânci în trecutul întunecat,
Așa a fost să fie, să las în spate o spânzurătoare acum neocupată,
Să ud frânghia cu lacrimi izvorâte din regrete și remușcări,
Fără să conștientizez că aici îmi voi găsi finalul.

Și ochii îi am larg deschiși, percep toate culorile și văd toate semnele,
Dar mai bine aveam ochii larg închiși, pentru că tot nu mă ajută la nimic,
Chiar dacă moara continuă să-și învârtă roata
Și așii continuă să formeze careuri infinite,
Finele niciodată nu ezită să apară, întotdeauna imprevizibil.

Din banal se poate naște complexul rațiunii,
Dar din nimic este aproape imposibil să creezi palpabilul real,
Căci roata se va învârti în sensul acelor de ceasornic,
Pronunțănd cea mai nemiloasă sentință,
Aceea de a exista și de a dispărea de pe această planetă,

Suntem chelneri la propriile noastre mese
Și servim băuturi singurilor noștri clienți reali și virtuali,
Persoanele noastre dependente de alcoolul cotidianului.

Sunt unul dintre cei doi păcătoși răstigniți alături de Iisus,
Totuși, n-am avut curajul să mă căiesc pentru păcatele mele
Și am ajuns să consum hârtia fără nici un motiv precis,

Și acum sunt pregătit să sar peste toate ritualurile
Și să trec direct la joc, fără să-mi pese de toți proștii din jurul meu,
Ca un obicei bine întipărit în memoria mea,
Mi-este mult mai ușor să fiu jignit și să plâng în taină,
Zicându-mi în șoaptă că toate vor trece
Și de fapt, a doua zi tot la aceleași chinuri să revin,
Dorindu-mi să știu cu ce am greșit și să mor în liniște.