În casă băteau razele soarelui de dimineață
și o inconștiență tăcută mi te scotea la suprafață
din pătura udă de transpirație.
Palidă și goală –lumină rătăcită în vâltori de praf…

E vară și microbii au asudat și ei.
Stau la umbra ficatului meu
străpuns de alcool și de boală.
Pe tine te privesc prin ceață
cum îmi săruți ochii injectați cu spini.

Vreau să ucid, îmi spun.
Vreau să mă sinucid
și să te trag cu mine în mormânt;
să ne-afundăm în cearșafuri albe
și să ne lingem sângele ce pică
din beregata sfâșiată.

Ce frumusețe îngerească!
Serafimii!… peste noi!… Privește-i,
se coboară, vin din soare!…
Nu te apasă pe inimă scânteile din ochii mei?!

Tu mă cuprinzi încet în brațe
și-ți spun:
,,Te iubesc! Vă iubesc pe toate,
îi iubesc pe toți…”
Și cât mai pot urî?!…
Coboară-n jos, iubito!
Alunecă pe sâni –pe două bile…
Du-mă-n paradis!
Aici m-am plictisit și-n plus
îngerii mă apasă pe ochi.
Îi voi închide să visez
salbe de întuneric și pace.
Iluzie și vis ești tu…
Hai să plutim în paradis
și să ne iubim!…

Ne vom mânca proprii copii,
cu lapte din râurile Raiului.
Acum afundă-mă-n cearșafuri albe
și lasă soarele să ne pălească pe-amăndoi…
E soarele de dimineață pentru noi…
o inserare… E Lumea de Apoi.

Dar ia-mă-n brațe!
Ne prindem, împreună, de nimic
și-l vom urma în zborul său prin stele…
Vom fi robi ai plăcerii;
plăcerea slugă ne va fi…

Dar vreau să te omor,
să te afund în noapte.
Te vreau a mea,
goală și rece,
și palidă în roua dimineții!
Te vreau albastră…
în rochie de verde-de-Paris…
să te sărut din cap până-n picioare.
Ești iubirea mea moartă!…
O să te scot din așternuturile albe.
Hai, iubito, nu te teme, zâmbește!
Te voi lăsa să te pălești în soare…


Și ochii ei albaștri tresăreau
sclipiri de-albastru-întuneric…
Brațe moi se sting, nu mai au vlagă…
Și zâmbetul cel dulce se duce de pe buze,
se condensează pe geamul îmbătat de soare.

E sufletul tău ce mă privește,
strivit de geamul îmbătat de soare…
Privești, de dincolo de viață,
un om ce s-a-mbătat de soare…
Îți mai aduci aminte cearșafurile ude?
Noapte bună!