vom reuși să trecem peste zare
cercând poteci ce-s poate neumblate
mânați de adevăr și demnitate
nu împroșcând noroi și vorbe-amare

niciunde-n lumea asta aroganța
n-a reușit să pună temelie
unei zidiri deci nici în poezie
nu poți să te ridici doar cu speranța

unii chiar au condei dar nu ajunge
să poți purcede coala să-nnegrești
crezând că-s poezii ce mâzgălești
dar taina lumii nu o poți străpunge

poet ești dacă sângele se-oprește
de dragul zborului cu aripi large
la frământarea mării sub catarge
și-atunci când vezi și simți cum floarea crește

mai ești poet când mintea ta învinge
banalul, lingușeala ori prostia
și răul care strică armonia
sau dacă-n miezul verii vezi că ninge

când ești poet călătorești prin timpuri
sau în deșert descoperi frumusețea
le poți spori eroilor tristețea
sau poți să inventezi noi anotimpuri

poetul nu trăiește pentru sine
nu cere, dăruiește chiar de n-are
își arde inspirația-ntr-o țigare
și suferă crezând că-i este bine

pe-acești orfani ai lumii peste veac
poți să-i iubești sau poți să îi ignori
dar nu-ncerca să-i cumperi cu comori
căci pentru boala lor nu este leac