ne iubim pînă ni se desfac buricele
tineri și nedespărțiți de timp sîntem,
liberi să ne alegem organele

limba mea pe limba ta desenează cercuri
și ele se ridică la cer
unul la altul visăm
păsări străine își caută laptele
pe rîu în jos se face seară
apa urcă pe țărm ca să doarmă

doar noi ne putem închipui
perfecta alcătuire a haosului
lumea creată cu foarfeca de un copil mofturos
întregul din care fugim
spre a-i desăvîrși înțelegerea

cînd ne iubim e altcumva
organele plutesc între noi fără să se atingă
ori se înghit reciproc

totul e normal pînă ce
catargul iese prin pînza ecranului
și lumea fuge înnebunită
-o vreme piața orașului rămîne pustie…