În profunda noapte universală,
pe care felinarele încearcă s-o contrazică,
o rafală rătăcită
a jignit străzile taciturne
ca un presentiment înfiorat
al revărsatului de zori îngrozitor ce dă tîrcoale
dărăpănatelor suburbii ale lumii.
Atras de umbră
și speriat de amenințarea dimineții,
am retrăit cumplita ipoteză,
de Schopenhauer și de Berkeley avansată,
precum că lumea este
o activitate a minții,
un vis al sufletelor,
fără temei, nici scop, nici consistență.
Și cum ideile
nu-s veșnice ca marmura,
ci nemuritoare ca o pădure ori un rîu,
doctrina anterioară
și-a asumat altă formă în zori,
iar superstiția acestui ceas
cînd lumina, asemeni iederei,
implică pereții umbrei,
mi-a supus rațiunea
și a trasat următorul capriciu:
dacă lucrurile sînt lipsite de substanță
și acest forfotitor Buenos Aires
nu este altceva decît un vis
pe care-l făuresc cu-mpărtășită magie sufletele,
atunci există o clipă
în care, din nefericire, ființa lor e în primejdie,
și aceasta e clipa înfiorată a zorilor,
cînd sînt puțini cei ce visează lumea
și doar cîțiva noctambuli păstrează,
cenușie și abia schițată,
imaginea străzilor
pe care le vor defini apoi cu ceilalți împreună.
O, ceas în care visul îndîrjit al vieții
e pîndit de primejdia destrămării,
ceas în care i-ar fi ușor lui Dumnezeu
să-și năruie cu totul lucrarea!

Dar lumea s-a mîntuit din nou.
Lumina se împrăștie inventînd culori spălăcite,
iar eu, nu fără o ușoară remușcare
pentru complicitatea la renașterea zilei,
mă îndrept spre casă și o găsesc
buimacă și înghețată în lumina albă,
pe cînd o pasăre rupe tăcerea
și noaptea ostenită
rămîne doar în ochii orbilor.