i-am făcut poeziei o propunere (in)decentă:
să ne despărțim în liniște,
chit că în vremurile de azi bântuie balamucul
prin căminele mai multor familii poetice,
se mai ajunge și la destrămarea operei,
când unul spune „hăis!”,
celălalt, sed contra, „cea!”


la urma urmei,
prea multe nu avem de împărțit,
catrafusele poate să mi le arunce pe apa sâmbetei,
cu mâinile goale să mă îndrept spre marea farsă
de la final,
prin absurdul acesta. unde locul meu
nu este nicăieri.


ne-am despărți,
dar cine să mai scrie cu propria-i viață
despre moartea mea și a sa?