când eram mici, ne făceam nevăzuți sub fire de iarbă
părinții ne căutau cu disperare neînțelegând de ce sunt atâția greieri
îți zăream doar ochii pierduți într-o pădure de săbii
degetul-arcuș stătea far în lumină

timpul s-a sedimentat în straturi
am devenit albe pietre sărind aparent fără nicio noimă
pe malul unei ape alungând trecătorii
străpungeri de lumi gamoidale

dincolo de tabloul acesta e o altă ramă legată cu un fir de păianjen
1782 numele noastre gravate pe o piatră funerară
suntem părinții bunicilor noștri
în zori despărțim douăsprezece lebede alungate cu-n cearcăn
la apus mă gătesc cu aceeași rochie albă și pășesc pe vârful porților tale
cioplesc o pasăre de piatră și-o dau jertfă
e mai înaltă decât sanctuarele din neoliticul eolian

într-o pagodă ka ti li na prepară o salată de crizanteme pentru ur

când merg cu trenul parcă aș răsfoi un album cu poze îngălbenite sub coajă
încep să-mi amintesc ori să inventez amintiri
pe cele cu tine le ordonez într-un clasor cu timbre rare
erai veșnic preocupat de ideea întoarcerii
copacii copacilor sunt cărări către cer
totul e să sfidezi gravitația

în iarbă doi greieri își metamorfozează viorile în oglinzi paralele
între stâlpii mâinii treimea degetelor e donată de tine
să nu cauți dincolo de ceea ce ar mai putea fi
răscolind pământurile vor începe furtunile undeva în labirint
simt un fir de apă

ne pictaseră în aceeași carte
când deschideau paginile îmi zâmbeai dintr-o fereastră alăturată
nopțile deveneau un fel de obrazul_meu_lipit_de_obrazul_tău

aș vrea să ne îngroape pe amândoi într-o carte